Consiliul Monetar în Argentina

Lupta impotriva inflatiei a decurs bine, si Argentina a inceput sa-si revina. La inceputul anului 1991, masurile executivului au stabilit valoarea monedei argentiniene la 10.000 australi la un dolar american. Mai mult, orice cetatean putea merge la banca pentru a cere orice cantitate de lichiditate in moneda locala sa fie schimbata in echivalentul in dolari. Pentru a asigura stabilitatea cursului de schimb, Banca Centrala era obligata a detine o rezerva valutara de acelasi nivel ca si lichiditatea aflata in circulatie. Scopul acestei masuri a fost acela de a asigura acceptarea monedei locale, avand in vedere ca incepand cu anii 1989 si 1990, care au marcat nivele maxime de inflatie, oamenii au inceput sa o refuze la plata, cerand in schimb dolari americani. Regimul Consiliului Monetar a fost stabilit ulterior prin lege (Legea Convertibilitatii), care a stabilit peso-ul ca moneda Argentinei si avand o valoare monetara fixata prin lege la valoarea dolarului american. Ca rezultat al legii convertibilitatii, inflatia a scazut brusc, stabilitatea preturilor a fost asigurata si valuarea monedei a fost pastrata. Acest lucru a crescut calitatea vietii pentru multi cetateni, care acum isi permitea sa plece in afara, sa cumpere bunuri importate sau sa ceara credite in dolari la rate de dobanda foarte scazute. Dar Argentina avea datorii internationale de platit si trebuia sa imprumute in continuare bani. Cursul fix a dus la ieftinirea importurilor, dar si la cresterea somajului.

In acest timp cheltuielile guvernamentale au continuat sa fie ridicate. Datoria publica a Argentinei a crescut foarte mult in timpul anilor ’90 si tara nu a dat semne ca ar fi capabila sa plateasca datoria. FMI-ul, totusi, a continuat sa imprumute tara si sa tot amane platile programate. Evaziunile fiscale si spalarea de bani explica o mare parte din iesirea fondurilor spre bancile offshore. S-a creat un comitet care a inceput o investigatie in legatura cu acuzatiile la adresa guvernatorului Bancii Centrale a Argentinei ca si o parte a consiliului guvernatorilor care nu au reusit sa investigheze cazurile de spalare de bani din sistemul financiar al Argentinei. Alte tari ca Mexic si Brazilia s-au confruntat si ele cu crize economice ce au dus la o neincredere in tarile latino-americane afectand per total economia zonei. Fluxul monetar care a provenit din privatizari se terminase si dupa 1999 exporturile Argentinei, afectate de devaluarea monedei Braziliei si o reevaluare internationala considerabila a dolarului american. Deja in 1999, noul presedinte ales s-a confruntat cu o tara in care somajul a crescut la nivele critice si efectele cursului de schimb fix se vedeau din plin. In 1999 PIB-ul Argentinei a scazut cu 4% si tara a intrat in recesiune. Stabilitatea economica s-a transformat in stagnare economica (chiar in deflatie uneori) si masurile economice luate nu au facut nimic pentru a evita acest lucru, chiar continuand politicile economice ale predecesorilor acestora. Solutia posibila (abandonarea cursului fix printr-o devaluare voluntara a peso-ului) a fost considerata o “sinucidere politica”.

1. Criza

Argentina a pierdut rapid increderea investitorilor si iesirile de capital din tara au crescut. In 2001, populatia tematoare a inceput sa-si retraga sumele de bani detinute in conturile la banci, schimband peso in dolari si trimitandu-i in afara astefel declansandu-se fenomenul de panica bancara. In acel moment guvernul a instaurat un set de masuri care blocau toate conturile bancare pentru o perioada de 12 luni permitand numai retragerile de sume mici.

Din cauza acestei limite si a problemelor serioase pe care le-a provocat in anumite cazuri, multi argentinieni s-au revoltat si au iesit in strada in orasele importante, in special in Buenos Aires.

2. Sfarsitul convertibilitatii

Dupa o lunga perioada de deliberari Duhalde a abandonat in ianuarie 2002 paritatea fixata de 1 peso la 1 dolar, care a functionat timp de 10 ani. In cateva zile, pesoul a pierdut o mare parte din valoarea sa pe piata instabila. O rata de schimb “oficiala” provizorie a fost stabilita la 1,4 peso la un dolar. Ministerul de Economie a hotarat si tranformarea tuturor conturilor in dolari in peso la cursul oficial. Masura a deranjat pe majoritatea detinatorilor de economii si multi cetateni au cerut ca masura sa fie declarata neconstitutionala.

Dupa cateva luni, cursul de schimb a fost lasat sa fluctueze mai mult sau mai putin liber. Pesoul a suferit o imensa depreciere, care in schimb a dus la o crestere brusca a inflatiei, deoarece Argentina depindea foarte mult de importuri si nu putea sa le inlocuiasca din productia interna in acel moment. Starea economiei s-a inrautatit treptat in ceea ce priveste inflatia si somajul in 2002. Deja la acel moment, rata de schimb de unu la unu ajunsese la aproximativ patru peso la un dolar, in timp ce inflatia acumulata dupa depreciere era de aproximativ 80%. Toate acestea au dus la scaderea calitatii vietii in Argentina, la falimentul sau inchiderea multor afaceri, multe produse de import au devenit prectic imposibil de procurat, iar salariile au ramas la acelasi nivel ca inainte de criza.

Din moment ce volumul de peso nu a fost pe masura cererii de numerar (nici dupa devalorizare) cantitati mari dintr-o varietate de moneda complementara au circulat in paralel cu pesoul.

Teama de hiperinflatie ca si consecinta a devaluarii a erodat rapid atractivitatea veniturilor asociate acestora, stabilite initial ca pesos convertibili. Acceptarea lor in acel moment depindea de vointa Statelor Unite de a le accepta ca plata taxelor si a altor costuri. Foarte des acestea erau acceptate la o valoare inferioara valorii nominale. Au existat si multe zvonuri in acea perioada care spuneau ca guvernul va interzice folosirea monedelor complementare lasandu-i pe detinatorii lor cu multa hartie tiparita inutila.