Construirea unui portofoliu investițional

Un autor francez, P. Masse – „Le choix des investissments”, Dunod, 1959, afirma ca „definitia cea mai generala pe care o putem da actului investitional este ca el constituie schimbul dintre o satisfactie imediata si sigura la care se renunta, si o speranta care se obtine si al carei suport este bunul investit”.

Economic vorbind, o întreprindere procedeaza la o investitie atunci când vrea sa-si mentina sau sa-si dezvolte productia, iar pentru aceasta trebuie în mod necesar sa-si reînnoiasca sau sa-si mareasca capitalul tehnic.

Daca aceasta definitie generala este comun admisa pe planul teoretic, nu acelasi lucru se întâmpla în practica, unde sunt utilizate numeroase interpretari ale acestui concept.

În primul rând, investitia trebuie sa fie deosebita de plasament, adica de cumpararea de valori mobiliare, de terenuri sau imobile.

Plasamentul este o operatiune financiara care nu devine investitie decât daca se constituie într-un element verificabil al activitatii unei întreprinderi.

Cu toate acestea, investitia si plasamentul nu sunt adesea decât cele doua aspecte ale unei aceleiasi operatii.

Pentru a investi, o întreprindere poate de exemplu sa procedeze la o marire a capitalului sau, titlurile (actiunile) care sunt emise pentru public reprezinta un plasament pentru cumparatori.

Prin urmare, cumpararea de actiuni poate fi interpretata în doua feluri foarte diferite.

Detinerea lor poate fi manifestarea unui titlu de proprietate asupra unei parti din activele unei întreprinderi; pe de alta parte, cumparatorul poate sa nu vada în aceasta decât aspectul financiar, prescupându-l prea putin sau deloc capacitatile de productie pe care le reprezinta.

De aceea, se va vorbi în primul caz de investitie directa, iar în al doilea de investitie de portofoliu. În practica, este adesea dificil de facut o distinctie foarte precisa între cele doua.

Pentru a le distinge se tine adeseori seama de un singur criteriu: importanta partii din capital care este dobândita.

Plecând de la un anumit prag în sus se vorbeste despre o participare la capitalul întreprinderii, iar în jos despre un plasament.

Chiar daca se considera ca domeniul investitiei se restrânge în mod unic la tot ceea ce priveste productia, tot ramân înca mai multe interpretarii posibile.

Se poate considera de exemplu ca orice cumparare de bunuri necesare functionarii întreprinderii este o investitie.

Orice cumparare de factori de productie care ar intra în procesul de productie ar fi atunci luata în calcul: materiile prime, produsele semifabricate, munca. Aceasta conceptie apartine întreprinderii.

În schimb, la nivelul macroeconomic, investitia (pe care o numim formare bruta a capitalului fix) nu cuprinde decât echipamentele strict industriale.

De altfel, aceasta ultima definitie este retinuta de catre analiza economica, care considera investitie orice crestere ori reînnoire a echipamentelor productive. Pe de alta parte, investitia poate fi bruta sau neta.