Contracararea Dumpingului

1.Aspecte teoretice

Actiunile antidumping sunt, de departe, instrumental cem mai utilizat in comertul mondial la ora actuala, atat in ceea ce priveste numarul de tari care recurg la el, cat si sub aspectul gamei de produse care intra sub incidenta sa si al volumului schimburilor pe care le afecteaza. In plus, contracararea dumpingului este un demers legitimat in mod expres prin Acordul General si numeroase instrumente juridice nationale.

Prima definitie ii apartine, inca din 1923, lui Jcob Viner si se refera la situatia “vanzarilor pentru export la preturi mai mici decat cele preacticate in acelasi timp si in circumstante similare pentru cumparatorii de pe piata interna”. In 1926, Henriquet propunea insa definirea dumpingului drept o practica neloiala sa includa faptul ca frontierele vamale ale tarii de export sunt impermeabile pentru concurenta straina, ca si pentru reimpoertul propriilor produse.Dupa un deceniu, in 1936, Gottfried von Haberler propunea o definitie mai generala a dumpingului, si anume situatia in care un bun este vandut pe o alta piata “la un pret mai mic decat pretul de vanzare al aceluiasi bun, in acelasi timp si in aceleasi circumstante pe prima piata, cu luarea in considerare a diferentelor de cost al transportului”.

Elementul central al acestor definitii il constituie, asadar, discriminarea de pret intre doua piete si el se regaseste in definitia data dumpingului in textul de baza al Acordului General (Art. VI) .

Ceea ce a facut ca dumpingul sa fie individualizat ca o cauza nelegitima a preturilor scazute este posibilitatea pe care o da exportatorului de a utiliza pretul ca arma de distrugere a concurentilor sai interni, eliminandu-i si instaurandu`si dominatia pe o piata devenita monopolista.Imprejurarea ca avem de-a face cu o posibilitate nu poate fi indeajuns subliniata. Aceasta deoarece, in practica, in nici o tara care s-a dotat cu instrumente de contracarare a dumpingului, procedurile utilizate nu cer dovedirea intentiei anticoncurentiale.

Este adevarat ca normele GATT recunosc ca dumpingul nu este actionabil exclusiv in virtutea faptului ca el se produce, ci numai in masura in care creeaza sau ameninta sa creeze un prejudiciu producatorilor interni. In atari conditii, apare destul de evident ca procedurile antidumping se bazeaza pe o prezumtie de vinovatie a concurentilor externi,principiu greu acceptabil din perspectiva unor percepte de drept umanim recunoscute.

Pentru a fi capabil sa sustina o tactica de diferentiere a preturilor intre piata interna si cea de export, este necesar intai ca producatorul in cauza sa-si poata subventiona exporturile din renta de monopol pe care si-o insuseste pe piata interna, solutie care in tot mai multe tari este impracticabila in virtutea normelor interne pentru protejarea concurentei.

Exercitarea de catre exportatorul angajat in practici de dumping a unei anumite pozitii dominante pe propria sa piata este o premisa aproape inconturnabila a tentativei de eliminare a concurentilor de pe piata de import.

In prima faza a negocierilor din cadrul Rundei Uruguay dedicate ameliorarii Codului Antidumping, tarile nordice au incercat -fara succes-sa introduca principiul potrvit caruia recurgerea la masuri antidumping trebuie precedata de demonstrarea existentei unorimpedimente in calea importului pe piata tarii exportatoare acuzate a produsului.

Caracterul cel putin preponderent protectionist al actiunilor antidumping nu este reflectat numai de extrema improbabilitate ca practica in sine sa genereze efectele daunatoare care i se atribuie.

2.Aspecte practice

Reducerea pe scara larga la proceduri antidumping este un fenomen de data relativ recenta. Primele manifestari concrete dateaza insa de la inceputul secolului trecut, cand Marea Britanie a incercat sa combata pe aceasta cale practicile cartelului german al otelului. Prima codificare a unor instrumente de natura masurilor antidumping a fost legata tot de industria siderurgica, fiind materializata prin adoptarea in Canada (1903) a unei legi de protejare fata de trusturile americane din industria otelului. Precedentul canadian avea sa fie urmat de adoptarea de legi similare in mai multe tari: Australia si Noua Zeelanda (in 1905) si Japonia (1911).

In 1916 avea sa fie introdusa prima legislatie antidumping si in Statele Unite. Rezultata dintr-un compromis intre un legislativ inclinat spre solutii protectioniste si un executiv orientat catre prezervarea liberului schimb, aceasta lege cerea dovedirea intentiilor anticoncurentiale ale exportatorilor straini ca preconditie pentru adoptarea de masuri de raspuns.

Fenomenul de extindere a utilizarii procedurilor antidumping a inceput sa se manifeste inca de la debutul anilor `70, insa el a sporit mult in amploare pe parcursul urmatoarelor decenii.Numarul total al anchetelor antidumping initiate in ultimul sfert de secol (1969-`96) a fost de aproape 3800, dintre care circa 83% au vizat numai patru piete de import : S.U.A., C.E.E., Canada si Australia. Intre principalii utilizatori se detaseaza Statele Unite, cu 1055 de investigatii declansate, urmate de Australia (859), C.E.(869) si Canada (525).

Din analiza comparativa a modului de solutionare a anchetelor antidumping in principalele tari initiatoare se pot desprinde cateva concluzii importante de ordin general :

A. Frecventa foarte ridicata(intre 39% in C.E. si 83% in Canada) cu care se impun taxe provizorii.

B. In peste 90% din cazuri, suspiciunea de dumping este confirmata de ancheta autoritatilor competente.

C. Frecventa mult mai mare a cazurilor in care ancheta nu se soldeaza cu rezultate restrictive din cauza nedovedirii prejudiciului, sugereaza ca organele abilitate aplica un set de criterii destul de exigente in depistarea prejudiciului.

D. Ponderea foarte importanta (intre 53% si 74%) a cazurilor care se soldeaza cu rezultate restrictive este un indiciu cert al potentialului anchetelor antipumping ca instrument de limitare a importurilor.