Contribuția noilor economiști la comerțul internațional

Schimbările spectaculoase care au intervenit în lume în perioada postbelică au oferit economiştilor lumii numeroase probleme noi de reflecţii în legătură cu natura, mecanismul, rezultatele şi perspectivele comerţului intemaţional comparativ cu trecutul. Se are in vedere astfel de fenomene şi procese de mare anvergură cum au fost: apariţia a zeci de noi state suverane ca urmare a prăbuşirii marilor imperii coloniale, experienţa temerară a unor ţări care au încercat să stăpînească sau chiar să înlocuiască mecanismul pieţei tradiţionale (politica de planificare centralizată din fostele ţări socialiste), desfăşurarea celei de a doua revoluţii industriale în ţările dezvoltate, avînd ca suport revoluţia ştiinţifică şi tehnică de la mijlocul secolului XX, ceea ce a permis creşterea economică spectaculoasă a acestora, devansarea creşterii producţiei de bunuri şi servicii, precum şi a creşterii venitului naţional de creşterea comerţului internaţional, iar mai recent creşterea mai accentuată a pieţei capitalurilor şi a volumului serviciilor.

Spre deosebire de teoriile anterioare, a avantajului comparativ (David Ricardo) si modelul Heckscher-Ohlin-Samuelson care studiaza schimburile dintre economii complementare, Paul Krugman (cel mai faimos dintre economiştii anilor ’80 care au încercat să aprofundeze şi să regândească teoria comerţului internaţiona) remarca faptul ca esentialul in comertul international nu se desfasoara Nord-Sud, in termeni inegali, ci Nord-Nord, cu bunuri aproape similare. Consumatorii prefera diversitatea, iar productia integreaza economiile de scara. Specializarea se face pe marci si nu pe produse.

Fata cu economiile de scara, o tara poate fi defavorizata. Totusi, comertul international ramane benefic chiar intre tari cu potential apropiat, deoarece permite intreprinderilor sa-si diminueze costurile, beneficiind de piete mai mari decat cea interna si consumatorilor sa aiba de unde alege, beneficiind si de preturi mai mici, datorita competitiei dintre companii. Paul Krugman ramane un adept al liberului schimb si al globalizarii economiilor, criticand interventiile statului in politica industriala.

In ce priveste “noua economie geografica”, Krugman considera ca, daca schimburile internationale sunt mult conditionate de asa numitele randamente de scara, atunci regiunile economice ce au o productie mai mare vor deveni mai competitive si vor atrage mai multe intreprinderi. Aceasta explica de ce, in loc sa se extinda pe intreaga suprafata a globului, productia are tendinta de a se concentra in cateva tari, regiuni sau chiar orase, care devin dens populate si beneficiaza de venituri mai ridicate.

Una din principalele preocupari a lui Krugman a fost legata de particularităţile comerţului internaţional în condiţiile concurenţei imperfecte. El insistă asupra schimbărilor pe care le-a suferit comerţul internaţional în ultimele două decenii, subliniind că: „Dacă cineva ar trebui să ofere un exemplu concret despre ceea ce este noua teorie a comerţului, aceasta ar putea fu următoarea: teoria convenţională priveşte comerţul mondial ca fiind format din tranzacţii cu bunuri cum este grâul; noua teorie îl concepe ca fiind format din tranzacţii cu bunuri, asemenea avioanelor. Deoarece o parte însemnată a comerţului mondial constă din tranzacţii cu bunuri ca grâul şi deoarece chiar tranzacţiile cu avioane sunt supuse unora dintre influenţele care se exercită asupra comerţului cu grâu, teoria tradiţională nu a fost înlăturată cu desăvârşire. Totuşi, noua teorie introduce un ansamblu întreg de noi posibilităţi şi preocupări.”

In opinia lui Krugman, noua teorie liberală a comerţului internaţional nu exclude teoria liberală clasică, ci o completează, aducând în discuţie aspecte şi abordări noi. În prezent, comerţul internaţional înregistrează forme şi fluxuri mult mai diverse şi cu o dinamică rapidă, care nu pot fi explicate, în totalitate, cu ajutorul teoriei tradiţionale a comerţului internaţional.

Din punctul lui de vedere, la originea schimburilor comerciale internaţionale stau o serie de cauze, cum ar fi: diferenţele dintre ţări (abordare apropiată de cea clasică), posibilitatea obţinerii de economii de scară, dotarea cu factori de producţie, dar şi elemente cu caracter întâmplător.

Noua teorie porneşte de la premisa că protecţionismul poate aduce ţărilor avantaje mai mari chiar decât liberul schimb, în cazul unor ramuri strategice, care necesită pentru a fi eficiente, practicarea producţiei la scară mare.