Controlul Financiar Exercitat prin Cenzori

Termenul de “control” se află în legătură cu expresia “contra rolus”, care desemnează acțiunea de verificare a actului original după duplicatul încredințat unei alte persoane. Din punct de vedere conceptual, controlul financiar constă în verificarea modului de îndeplinire a programelor stabilite, a erorilor, abaterilor, lipsurilor, deficiențelor din activitatea economico-financiară.

Obiectul controlului financiar îl formează actele și operațiunile emise sau înfăptuite de agenții economici, instituțiile publice, precum și de alți participanți la viața economico-financiară a statului, profesioniștilor domeniului revenindu-le sarcina să urmărească dacă actele operațiunilor examinate îndeplinesc condițiile de legalitate, operativitate, eficiență, economicitate și realitate.

Controlul financiar are loc în toate fazele proceselor de producție: proiectare, contractare, aprovizionare, producție propriu-zisă, desfacere, înregistrarea rezultatelor obținute.

Indiferent pentru cine și în ce scop s-ar efectua controlul, el este în același timp un proces de cunoaștere a trecutului, de aprecierii a prezentului și de descifrare a viitorului, în legătură cu activitatea firmei și cu performanțele ei economico-financiare. Controlul financiar ne oferă o viziune globală asupra firmei și ajută la îndeplinirea intereselor firmei, la integrarea ei în mecanismul de piață.

Controlul financiar are o serie de clasificări, însă vom pune accent pe clasificarea care ține cont de modalitățile de exercitare, de controlul faptic și de cel documentar.

Controlul faptic reprezintă cea mai eficientă formă de control. Ea permite cunoașterea în profunzime a realității, permite descoperirea eventualelor lipsuri și a rezervelor nemobilizate. Controlul faptic se realizează prin verificarea la fața locului a operațiunilor economice și financiare, a existențelor de active și a stării calitative a acestora, a stadiului în care se găsesc anumite procese (de prelucrare, montaj, construcție, etc.). Inventarierea reprezintă principala formă de executare a acestui tip de control financiar. Aceasta se realizează prin măsurare, numărare, cântărire, urmărindu-se în principal, determinarea stărilor cantitative iar uneori calitative – observare directă, degustare, analize de laborator și expertize tehnice asupra bunurilor supuse inventarierii.

Controlul documentar are un rol deosebit de important, într-o economie liberalizată. El permite să reconstituie cu fidelitate modul de desfășurare a acțiunilor, proceselor și operațiunilor ce au avut loc sau să prevadă operațiunile care urmează să fie efectuate în viitor, prin verificarea înscrisurilor din acte – documente justificative și centralizatoare, evidențe tehnico-operative, conturi (fișe de cont), jurnale contabile, calcule periodice de sinteză (balanțe de verificare sintetice și analitice, bilanțul contabil și anexele sale, situații comparative, etc.). Controlul documentar poate fi preventiv, concomitent sau ulterior, în funcție de timpul în care se execută.

Controlul financiar practicat în economia noastră națională mai poate fi diferențiat și din punct de vedere al poziției organelor de control față de întreprinderea, instituția sau organizația verificată. Din acest punct de vedere, controlul poate fi exercitat de organe atât din interiorul unității cât și din afara ei.

Controlul din interiorul unității trebuie să existe și să fie exercitat în mod obligatoriu la nivelul fiecărei întreprinderi. Este realizat de organele de conducere și de șefii diferitelor compartimente și poate îmbrăca forma controlului preventiv, operațional și post operativ. În cadrul unităților patrimoniale, controlul din interior are legături strânse cu funcția financiar-contabilă a întreprinderii.

Controlul financiar exercitat din afara unităților cuprind verificările făcute și informările cerute de organele ierarhic superioare, diferitele forme ale controlului bancar, controlul exercitat de Curtea de Conturi, Ministerul Finanțelor și organele sale specializate, precum și controlul inspecțiilor și inspectoratelor de profil.

Literatura noastră de specialitate împarte controlul exercitat din afară în două categorii: controlul departamental și controlul extradepartamental. Controlul executat de organele ierarhic superioare (holding, departament, minister) este un control departamental, acesta nedepășind cadrul organizatoric al sistemului respectiv. Celelalte controale din afară sunt considerate extradepartamentale, putând avea diverse obiective, sarcini și modalități de exercitare. În această categorie, un important loc îl are controlul independent ce are ca obiect auditarea conturilor de către cenzori sau experți contabili.

În România, cenzorii societăților comerciale pot fi considerați ca reprezentând o combinație între controlul propriu și cel extern al întreprinderii. Aceasta se datorează faptului că atunci când legislativul a început reconstrucția mecanismului juridic al economiei de piață, a acordat prioritate revenirii la situația care se afla înainte de perioada comunistă, neluând în considerare că țările din Europa Occidentală și celelalte state capitaliste au evoluat în ritm alert, devenind altceva decât ceea ce fuseseră ele înainte de război. În accepțiunea autorului - Florea, I., din lucrarea Controlul economic financiar și gestionar “atunci când vom deveni o țară cu o economie de piață consolidată, controlul cenzorial va deveni cu adevărat un control extern independent și va fi tratat în teoria organizării controlului economic, financiar și gestionar ca o componentă a auditului financiar-contabil.”

Instituția cenzorilor are originile sale în societățile engleze de la mijlocul secolului trecut cenzorii aveau rolul de a-i proteja pe asociați/acționari în raporturile lor cu administratorii întreprinderii. Asociații sau acționarii erau în fapt proprietarii și nu le putea fi indiferent modul în care era administrată averea lor. Prin urmare ei erau interesați să cunoască starea patrimoniului, mersul operațiunilor și rezultatele întreprinderii, reflectate prin conturile contabile. Treptat, cenzorii au ajuns personaje de mare utilitate în viața economică, dar se punea tot mai acut problema pregătirii lor de specialitate așa că s-a apelat tot mai mult la cenzori de formație contabilă, iar mai târziu s-a trecut la atestarea lor publică de profesioniști, de către organisme administrative sau instanțe profesionale. Astfel, cenzorii au devenit garanți ai realității, fidelității și credibilității documentelor contabile pentru toți utilizatorii externi de informație contabilă. Condiția necesară pentru îndeplinirea acestei cerințe constă în faptul că cenzorii trebuie să aibă o poziție neutră față de întreprindere și să acționeze ca profesioniști competenți, independenți și pe deplin responsabili pentru munca și pentru opiniile lor.