Costul Creditelor Bancare

1. Particularităţile specifice dobânzii bancare

Dobânda poate fi privită ca „preţ” al capitalului împrumutat şi poate fi analizată atât ca mărime absolută cât şi în mărime relativă (sub formă de rată procentuală).

Asupra dobânzii şi rolului acesteia s-au formulat, în teoria economică, mai multe accepţiunii:

• economiştii clasici (David Ricardo, Alfred Marshall) abordează dobânda ca fiind reglementată de rata profitului ce se poate obţine prin folosirea capitalului sau ca preţ care trebuie plătit pentru folosirea capitalului, preţ stabilit ca echilibru între cererea globală de capital şi stocul de capital oferit pe piaţă.

• economiştii neoclasici (Irving Fischer) - definesc dobânda ca reprezentând preţul banilor în momentul actual exprimat în banii de mâine.

• J.M. Keynes defineşte dobânda ca o recompensă pentru renunţarea la lichidităţi pe o anumită perioadă de timp. Potrivit lui Keynes, rata dobânzii poate fi un instrument de influenţare a volumului de investiţii şi de combatere a recesiunii şi şomajului.

• prof. Kiritescu consideră că dobânda reprezintă partea din plusvaloarae încasata de creditor de la debitor, ca plată pentru capitalul de imprumut cedat .

• economistul american Paul Heyne afirmă că dobânda este preţul pe care oamenii îl plătesc pentru a obţine resursele acum în loc să aştepte pînă vor cîştiga banii cu care să cumpere resursele; - o primă plătită pentru a intra în stăpînirea curentă a resurselor .

În sens restrâns, dobânda este suma care revine creditorului la rambursarea sumei împrumutate sau preţul folosirii capitalului şi totodată remunerarea riscului pe care îl implică creditul respectiv.

În funcţie de elementul „inflaţia” în raporturile de credit se utilizează două tipuri de dobândă: fixă şi variabilă.

Dobânda fixă este stabilită în contractul de credit şi este valabilă pe întreaga durată a creditului.

Dobânda variabilă (sensibilă) se modifică periodic în funcţie de presiunile inflaţioniste şi de evoluţia nivelului dobânzii pe piaţă.

Pentru conturile curente ale clienţilor se calculează atât dobânda debitoare, cât şi dobânda creditoare, ca preţ plătit de client, sau de bancă, pentru utilizarea unei anumite sume.

Acumulând fluxurile pozitive (intrări) de resurse disponibile la un moment de timp, banca le selectează după cost şi calitate, propunându-le spre vânzare sub formă de active. Orice decizie de a prelua o sumă anumită sub formă de depozit presupune o decizie simultană de plasament şi, vice-versa, orice proiect de investiţie va presupune o alegere riguroasă a surselor de finanţare a lui. Aceste decizii nu se pot referi la scadenţa corelată a activelor şi pasivelor bancare, banca fiind justificată de a primi profit în special din finanţarea proiectelor de o scadenţă îndelungată prin atragerea resurselor pe termen scurt. Pentru a evita riscurile şi a-şi asigura performanţele dorite, banca este însă liberă să coreleze preţul resurselor cu costul plasamentelor lor, menţinând o marjă bancară pozitivă.

Exprimată în acest mod, esenţa intermedierii bancare constă în atragerea mijloacelor pe termen scurt şi acordare de împrumuturi pe termen lung la o astfel de rată a dobânzii, care ar depăşi rata la resursele atrase atât de mult cât este necesar pentru a acoperi cheltuielile operaţionale, plata impozitelor şi încasarea unui profit.

Nivelul ratelor de dobândă, stabilit de bancă este certificat printr-un contract, încheiat între ea şi client. Acest fapt introduce un element de certitudine faţă de deciziile imediat următoare ale clientului în comportamentul său faţă de bancă şi transferă caracterul pur economic al dobânzilor într-un cadrul legal, asigurând dreptul băncii la perceperea dobânzilor.

Ratele de dobândă la creditele bancare sunt stabilite în funcţie de clauzele concrete a contractului de credit, cum ar fi: volumul şi scadenţa împrumutului, existenţa riscului de creditare şi gradul de acoperire a lui, costurile de constituire a resurselor din care se acordă creditul dat, cheltuieli adiţionale şi rata de profitabilitate minimă, sperată de bancă din operaţiunea dată. Toate aceste elemente vor fi desemnate în cadrul criteriilor de diversificare a ratelor de dobândă al politicii bancare, justificând nivelul de dobândă stabilit în contractele de creditare.

Modul de încasare sau plată a dobânzilor va fi şi el stipulat prin contractul încheiat între bancă şi client. Alegerea schemei optime de încasare/plata a dobânzilor la momente respective de timp pe parcursul scadenţei vor genera dobânzi efective, care pot diferite de cele indicate în contract, astfel, încasarea dobânzilor la intervale cât mai mici de timp şi plata lor la intervale mai îndelungate vor genera diferenţe valorice pozitive pentru bancă sub incidenţa factorului timp. Evident, situaţia inversă nu va fi favorabilă pentru profitabilitatea bancară.