Costuri și beneficii ale integrării României în UE

Cap. 1. Poziţia României în Uniunea Europeană

înainte de integrare

Noţiunea de integrare provine din latinescul integro, integrare respectiv integratio care înseamnă a pune la un loc, a reuni mai multe părţi într-un tot unitar sau în vederea constituirii unui întreg, a restabili, a întregii; în această situaţie, elementele constitutive devin părţi integrante.

După Concise Oxford Dictionary şi Chambers Essential Dictionary, integrarea este combinarea părţilor într-un întreg şi uniunea este un întreg rezultat din combinarea unor părţi ori a unor membri. Astfel, integrarea este procesul de atingere a stadiului de uniune.

Se poate afirma că prin integrare se obţine, în timp, cea mai potrivită structură a economiei internaţionale prin îndepărtarea obstacolelor artificiale, în scopul unei operări optime a acesteia.

În mod curent prin integrare economică se înţelege un proces complex, caracteristic etapei contemporane de dezvoltare a societăţii, care constă în esenţă în intensificarea interdependenţelor între diferite state, proces condiţionat de un ansamblu de factori, din rândul cărora un rol important revine revoluţiei tehnico-ştiinţifice.

Concluzionând, putem spune că mecanismul integrării economice cuprinde: crearea unui spaţiu economic comun; circulaţia liberă a factorilor de producţie atunci când există o “piaţă comună”; consumarea resurselor împreună, cu eficienţa economică şi socială maximă, realizarea unei uniuni vamale, realizarea unor politici comune în domeniul economic, monetar, financiar şi social.

România a fost prima ţară din blocul comunist care a stabilit, în martie 1990, relaţii oficiale cu Comunitatea Europeană. Relaţiile dintre cele două părţi au fost iniţiate la sfârşitul anilor 60, în plină perioadă de deschidere internaţională a regimului Ceauşescu, şi s-au concretizat în acorduri comerciale bilaterale, suspendate în anii ‘80 din cauza încălcării drepturilor omului de către România. Astfel, în 1967 sunt iniţiate primele negocieri pentru încheiere unei serii de acorduri tehnico-sectoriale privind anumite produse agroalimentare, respectiv brânzeturi, ouă, carne de porc – produse pentru care România practica preţuri de dumping. Guvernul român urmărea scutirea de taxe suplimentare a produselor româneşti amintite, iar Comunitatea Europeană încerca să impună respectarea unui anumit nivel al preţurilor pentru a nu crea distorsiuni pe piaţa statelor membre.

Odată cu sfârşitul comunismului şi al „războiului rece”, România, ca şi celelalte state din centrul şi estul Europei, s-a reapropiat de structurile occidentale, în special de NATO şi Comunitatea Europeană, cu aceasta din urmă stabilind relaţii diplomatice în anul 1990. La rândul său, Comunitatea Europeană a iniţiat un dialog cu aceste ţări şi a început să le sprijine atât prin programe de asistenţă financiară, cât şi prin declaraţii şi acţiuni publice.

La începutul anilor ‘90, în urma entuziasmului generat de încetarea tensiunilor militare, politice şi ideologice şi revenirea unui mare număr de state la principiile democraţiei, pe agenda Consiliului European a apărut discuţia despre posibilitatea extinderii Comunităţii prin cooptarea de noi membri dintre ţările Europei Centrale şi de Est. Până la clarificarea acestei chestiuni, începând din decembrie 1991, Comunitatea încheia o serie de acorduri bilaterale – acorduri de asociere (Acorduri Europene), ce reglementează cadrul juridic şi instituţional dintre părţile semnatare, cu scopul de a promova relaţiile economice (în special comerciale), precum şi un dialog politic instituţionalizat cu aceste state.

Primele state care încheie Acorduri Europene sunt Ungaria şi Polonia (1991), România semnând un astfel de acord de abia în 1993.

La 22 iunie 1995, România şi-a prezentat cererea de aderare la UE, iar la 17 iulie acelaşi an, Comisia Europeană a început procedura de evaluare a condiţiilor aderării. La jumătatea anului 1996 Comisia Europeană şi-a prezentat punctul de vedere în legătură cu solicitarea României de aderare la UE.

Obiectivul fundamental al Programului Economic de Dezvoltare pe termen mediu (1997-2000) îl constituie “obţinerea unei creşteri economice durabile, care, pe termen mediu-lung, să conducă la o evoluţie comparabilă a standardului de viaţă şi să reducă decalajul de dezvoltare economică a Romaniei faţă de Uniunea Europeană”. Din acest obiectiv fundamental decurg obiectivele specifice, cum sunt:

• valorificarea resurselor proprii şi a potenţialului economic existent, în condiţiile unei ajustări ample a producţiei industriale;

• evidenţierea intercondiţionărilor cauzale dintre ramuri şi a posibilităţilor de creştere a producţiei fiecăreia, în condiţiile volumului de resurse previzibile în acest moment;

• stimularea proceselor de privatizare şi restructurare, cu precădere către ramurile şi subramurile pentru care dezvoltarea este direct condiţionată de aportul capitalului străin, de noi pieţe şi de modificarea ofertei şi a structurii de proprietate.

Toate aceste obiective specifice vizează trecerea cât mai rapidă a României la o economie de piaţă. Efectele integrării Romaniei în Uniunea Europeană vor fi resimţite atât în perioade de preaderare, cât şi după, în domeniul politic, economic, administrativ-juridic, precum şi prin preluarea obligaţiilor pe care le presupune calitatea de membru al UE:

a) pe plan politic – România dispune de instituţiile democratice ale statului de drept şi respectă drepturile fundamentale ale omului (domeniu în care se înregistrează mici abateri).