Creditul

SCURT ISTORIC AL SISTEMULUI BANCAR ÎN ROMÂNIA

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786-1855, reprezentând 55 de plăci de piatră găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste mine datau din perioada Daciei Traiane şi conţineau detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumuturi în numerar şi percepeau dobânzi.

În epoca modernă, primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea. În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. Această institutie a avut un rol foarte important până la crearea Băncii Naţionale a României în 1880, întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.

Înfiinţarea unei bănci de emisiune rămânea în continuare o mare nevoie, determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar şi valutar, a greutăţilor politice din anii 1876-1877.

La 27 februarie 1880, Guvernul I.C.Brătianu a depus în Cameră proiectul unei bănci naţionale care trebuia să ajute economia naţională mai mult ca oricare altă instituţie.

La 17 aprilie 1880, proiectul, depus de ministrul de finanţe I.C.Bratianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naţionale a Romaniei, care urma să-şi înceapă activitatea la 1 iulie 1880.

Sediul principal al băncii s-a stabilit la Bucureşti, cu obligaţia de a înfiinţa sucursale şi agenţii în principalele oraşe ale ţării, în special în fiecare capitală de judeţ.

Capitalul băncii s-a stabilit la 30 milioane lei, dintre care 10 milioane lei depuşi de stat şi 20 milioane lei de particulari.

Banca Naţională a României este cea mai importantă bancă înfiinţată în acea perioadă, din punct de vedere organizatoric fiind concepută după modelul Băncii Naţionale a Belgiei. Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou şi modern.

Banca Naţională a României s-a constituit ca importantă instituţie destinată creditării activităţii economice şi comerciale, scontării dar şi operaţiunilor cu alte instrumente financiare.

La 1 ianuarie 1901, Banca Naţională devine instituţie cu caracter privat, statul ieşind din asociaţie. În perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancară în România, ca rezultat al neutralităţii României. În această perioadă au apărut oportunităţi noi de comerţ cu toate parţile implicate în conflict. Nivelul ridicat al comertului a adus beneficii sistemului bancar.

Anii care au urmat imediat războiului au adus o încetinire dramatică a activităţii economice, recesiunea cuprinzând întreaga Europă. După primul război mondial, numărul băncilor din România a continuat să crească până la criza economică din perioada 1929-1933. Această depresiune a determinat falimentul multor bănci. Guvernul României din acea vreme a trebuit să intervină contracarând efectele crizei economice, bancare şi monetare. Guvernul a adoptat politici de conducere şi control în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar. Politicile adoptate au contribuit la salvarea băncilor mai mari, dar, din cele 1204 bănci existente în 1934, circa 600 bănci au fost lichidate sau au fuzionat.

În anii ’40, sistemul bancar a fost dominat de 5 bănci principale: Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comerciala Italiană şi Română şi Societatea Bancară Română. Aceste bănci realizau 50% din totalitatea operaţiunilor bancare.

Pana în 1947, sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă. Băncile deţineau resurse importante şi funcţionau conform standardelor internaţionale. Personalul bancar era format din specialişti pregătiţi în conditii de concurenţă şi standarde profesionale foarte ridicate, aşa cum erau stabilite de Banca Naţională. După 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă şi intrării României în zona de influenţă sovietică (fosta URSS).

Până la sfârşitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii şi produse bancare. În anul 1989, în România existau patru bănci: Banca Naţională a României, Banca Română de Comerţ Exterior, Banca de Investiţii şi Banca Agricolă, la care se adauga şi C.E.C.-ul. După 1989, România a fost martora multor schimbări, iar trecerea la o economie de piaţă a determinat creşterea continuă a numărului de agenţi economici privaţi. Reforma sistemului bancar a început în 1990-1991, prin elaborarea şi abordarea unei noi legislaţii bancare privind organizarea şi funcţionarea băncii centrale şi a băncilor comerciale.

Sistemul bancar din România este structurat pe două nivele, respectiv o bancă centrală şi instituţiile financiare, cărora prin lege li s-a acordat statutul de bănci. B.N.R. este banca centrală a ţării, instituţia de emisiune a statului român .