Creditul Comercial și Efectele Cambiale

1.CREDITUL COMERCIAL

Într-o economie de piaţă, definitorie pentru aprecierea stării economico-financiară a oricărei întreprinderi este cifra de afaceri. Aceasta întrucât, cifra de afaceri este dependentă de o serie de factori cum ar fi: volumul producţiei, preţul de vânzare, calitatea produselor, activitatea promoţională şi nu în ultimul rând de nivelul creditului acordat clienţilor sub forma creditului comercial.

Problema creditului comercial a devenit odată cu intensificarea concurenţei şi creşterea complexităţii vieţii economice de o importanţă aparte, ceea ce a impus o reconsiderare a acestuia în teoria şi practica financiară. Se are în vedere faptul că nivelul creditului comercial constituie un factor decisiv de influenţă a finanţării pe termen scurt. Ca atare, în teoria financiară modernă, creditul comercial este considerat o componentă a managementului activelor circulante sau a gestiunii creanţelor comerciale. Cu alte cuvinte, aceasta se referă la decizia de a acorda pe o anumită perioadă un credit clienţilor firmelor şi controlul acestei decizii.

Creditul comercial reprezintă pentru întreprindere o veritabilă investiţie, a cărei durată variază de la un sector la altul de activitate. O supleţe a creditului comercial poate aduce întreprinderii o anumită rentabilitate. Creditul acordat unui client constituie o utilizare de fonduri pe termen scurt. Creditul acordat la ansamblul clientelei reprezintă o utilizare permanentă de fonduri. Înainte ca întreprinderea să primească încasările de la primii săi clienţi, ea va vinde la alţi clienţi şi creditul acordat la aceştia din urmă îl va înlocui pe cel acordat la primii. Se creează astfel un volum de creanţe stabil, care trebuie finanţat.

Creditul comercial se mai numeşte şi credit de furnizori. El ocupă un loc important în resursele de finanţare a activelor circulante, mai ales în întreprinderile mici şi întreprinderile cu un ritm rapid de dezvoltare. Creditul furnizor ia naştere din momentul în care o întreprindere primeşte valorile materiale de la furnizor fără ca acesta să pretindă plata imediat. Creditul furnizor este automat şi simplu, rapid de obţinut. Dacă un furnizor îşi cunoaşte clientul şi îi poate evalua sovabilitatea, el îşi poate calcula rapid şi riscul.

Bineînţeles că acest credit nu este gratuit, dobânda cuvenită furnizorului pentru capitalul său mobilizat fiind adeseori implicit cuprinsă în preţul mărfurilor.

Politica financiară a întreprinderii referitoare la creditul comercial urmăreşte atingerea a trei obiective importante:

- Minimizarea creanţelor în curs, cu scopul de a reduce costul finanţării pe termen scurt;

- Minimizarea riscului de întârziere a plăţii, care de asemenea influenţează costul de finanţare;

- Minimizarea riscului de neplată.

Pentru îndeplinirea acestor obiective întreprinderea trebuie să abordeze următoarele aspecte:

- Definirea criteriilor de acordare a creditului comercial;

- Stabilirea condiţiilor ce stau la baza creditului comercial;

- Controlul creditului comercial în cadrul politicii de încasare a creanţelor.

a. Criteriile de acordare a creditului comercial

În definirea criteriilor de acordare a creditului comercial, întreprinderea trebuie să aibă în vedere care dintre clienţii săi ar putea să beneficieze de acest credit şi cât de mult. Dacă întreprinderea vinde pe credit doar la cei mai buni dintre clienţii săi, cu certitudine nu va avea pierderi niciodată din neachitarea creanţelor, dar este foarte probabil că va pierde la cifra de afaceri. Se poate ca profiturile neobţinute, urmare a politicii restrictive a clienţilor să fie mai mari decât costurile ocazionate de vânzarea pe credit la o clientelă largă şi de riscul neîncasării unor sume datorită falimentului beneficiarilor de vânzări pe credit.

Determinarea standardelor unui credit comercial optim implică raţionamentul în termen de profit marginal net. Acesta rezultă din diferenţa între profiturile obţinute din vânzările suplimentare şi costurile aferente vânzărilor suplimentare.

Costurile vânzărilor suplimentare includ: costurile de producţie, costurile de desfacere, costul necesarului suplimentar de finanţare şi costurile calităţii creditului ( pierderi din neîncasarea creanţelor de la clienţii rău platnici şi costuri de finanţare mai ridicate în situaţia prelungirii perioadei medii de încasare a clienţilor peste termenul de scadenţă a creditului comercial).

De exemplu, o întreprindere poate să-şi modifice criteriile sale de acordare a creditului comercial având ca obiectiv fie o creştere a vânzărilor, fie abordarea unei politici restrictive, de prudenţă ce vizează reducerea pierderilor din neîncasarea creanţelor. Presupunem că întreprinderea vinde în mod curent pe credit comercial cu o durată medie de 30 de zile, în următoarele condiţii:

- cifra de afaceri anuală 300.000 lei;

- cheltuieli variabile, 60% din cifra de afaceri;

- marja brută, 40%;

- costul capitalului necesar finanţării pe termen scurt 10%

- perioada medie de încasare realizată în anul anterior, 40 zile (10 zile întârziere);

- procentul pierderilor în anul anterior prin neîncasarea creanţelor, 5 %.

Deoarece gradul de utilizare a capacităţii de producţie este scăzut, conducerea firmei apreciază ca se impune o schimbare a criteriilor de acordare a creditului comercial pentru a atrage noi clienţi şi a realiza o creştere a cifrei de afaceri. Se consideră că noii clienţi nu pot fi calificaţi cu vechile criterii. Probabil că, pierderile din neîncasarea clienţilor falimentari vor fi mai mari şi se va mări perioada medie de încasare a creanţelor, întrucât numărul clienţilor care nu-şi vor achita la timp obligaţiile de plată va creşte.

În primul rând trebuie estimate vânzările suplmentare ca urmare a noii politici de credit comercial, perioada medie de încasare pentru noii clienţi şi noul procent de neîncasări.

Presupunem următoarele schimbări:

- creşterea anuală a cifrei de afaceri, 100.000 lei;