Creditul Public

Creditul public reprezintă suma pe care o autoritate publică o ia cu împrumut de la un agent economic oarecare. Creditorul poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică, autohtonă sau străină. Creditul poate fi pe termen scurt, mediu sau lung şi este purtător de dobândă.

Datoria publică reprezintă totalitatea sumelor luate cu împrumut de către o autoritate publică şi existente în sarcina acesteia la un moment dat sau pe un interval de timp (de regulă un an). După apartenenţa geografică a creditorului, datoria publică poate fi internă sau externă.

Mecanismul formării şi caracteristicile creditului public

Apariţia creditului public este determinată de insuficienţa resurselor financiare ale unei autorităţi publice, în raport cu cheltuielile acesteia. Scopul creditului public este de a complini resursele publice ale unei autorităţi date. Această autoritate poate fi o instituţie publică oarecare, un organ local al puterii executive sau, cel mai adesea, statul. Întrucât practica financiară este dominată de creditul preluat de stat, ne vom referi în continuare la acest credit, ca formă tipică a creditului public, formă care este denumită împrumut de stat.

Împrumutul de stat apare în legătură cu execuţia bugetului de stat care, pe perioade subanuale (zile sau luni) sau pe total an, poate suferi de insuficienţa veniturilor în raport cu cheltuielile prevăzute a se efectua. De aici necesitatea unui împrumut, fie din nevoia de trezorerie (acoperirea unor cheltuieli pe termen scurt), fie din nevoia de echilibrare a bugetului (acoperirea deficitului anual).

Sursa împrumuturilor de stat o reprezintă disponibilităţile băneşti ale populaţiei şi ale altor agenţi economici. Contractarea se poate face fie direct de către stat, fie prin intermediul unor instituţii financiare care gestionează plasarea împrumutului. Principalele condiţii pentru acordarea creditului sunt: garanţia, rata dobânzii şi termenul de rambursare.

În cazul în care creditul este acordat din surse ale populaţiei sau ale altor agenţi economici, cu excepţia Băncii Centrale, masa monetară nu creşte, deoarece sursa de finanţare o reprezintă disponibilităţile băneşti ale acestora. În cazul în care creditorul este Banca Centrală, este posibilă creşterea masei monetare pe seama emisiunii suplimentare de monedă.

Ca urmare a preluării unui credit, statul emite înscrisuri cu statut de titluri financiare: poliţe/bonuri de tezaur, certificate/bonuri de impozite şi certificate de trezorerie în cazul creditelor din nevoi de trezorerie sau obligaţiuni de stat, titluri de rentă sau titluri de rentă perpetuă în cazul creditelor de echilibrare a bugetului; primele trei sunt înscrisuri privind creditul pe termen scurt şi atestă, de regulă, un credit pe piaţa internă; ultimele sunt înscrisuri privind credite pe termen lung şi atestă un credit ce poate fi preluat fie pe piaţa internă, fie pe piaţa externă. Toate aceste titluri pot fi sau nu tranzacţionabile pe piaţa de capital, în raport cu faptul că preluarea creditului s-a făcut dintr-un cerc larg, respectiv restrâns de creditori, sau că piaţa de capital iniţiază sau nu tranzacţii cu astfel de titluri. Uneori, bonurile de tazaur pot fi cu putere circulatorie, adică pot participa la circuitul obişnuit al numerarului; în acest caz ele funcţionează ca bani de hârtie.

Acoperirea golului temporar de trezorerie sau a deficitului bugetar annual prin împrumuturi în loc de impozite prezintă unele avantaje: operativitatea (deoarece evită un proces legislativ de regulă de lungă durată, strict obligatoriu în cazul impozitelor), evitarea nemulţumirii sociale (deoarece, fără excepţie, creşterea fiscalităţii este o decizie guvernamentală total neagreată nici de populaţie, nici de întreprinzători) şi diminuarea relativă în timp a efortului fiscal (deoarece acţionează efectele inflaţiei, în măsura în care dobânda angajată ajunge în timp să nu mai acopere integral rata inflaţiei). Aceste avantaje au însă un cost reprezentând dezavantajul apelului la împrumut, cost format din cheltuielile de lansare (publicitate, comisioane), vânzarea sub pari, dobânda, prima de rambursare ş.a. În cazul în care împrumutul (include şi cheltuielile aferente lui) are ca destinaţie acţiuni de tip investiţii economice, rambursarea se poate face din venitul net adus de acestea, ceea ce nu generează cheltuieli bugetare suplimentare la datele de scadenţă. De obicei, însă, destinaţia împrumutului nu este de natura investiţiilor, aşa încât rambursarea lui determină cheltuieli care sunt acoperite din sursele fiscale curente ale anilor de rambursare; or, aceasta înseamnă că, de fapt, împrumuturile bugetare de echilibrare sunt impozite anticipate.

În calitatea lor de impozite anticipate, împrumuturile de stat se deosebesc de impozitele curente prin următoarele caracteristici:

- au caracter contractual, similar oricărui împrumut, adică reprezintă din punct de vedere juridic o înţelegere între două părţi (stat şi creditorii săi); aceasta exclude caracterul obligatoriu al impozitelor curente, înlocuit cu alternativa facultativităţii, întrucât posibilii creditori pot să nu accepte (individual sau toţi) condiţiile de preluare a împrumutului, aşa cum au fost ele anunţate de Ministerul Finanţelor; practica financiară a înregistrat însă şi cazuri de împrumuturi de stat obligatorii; pe de altă parte, statul, spre deosebire de alţi debitori, nu acordă garanţii materiale, adică împrumuturile de stat, faţă de celelalte categorii de împrumuturi, nu au clauză de ipotecă, gaj etc.;