Creșterea economică

In tarile capitaliste conceptul de crestere economica a suferit o evolutie continua de la formularea primelor elemente ale teoriei in deceniul anilor '30 (notiunea de crestere economica a fost introdusa de Harrod in 1939) pina la declansarea crizei energetice din 1973. In prezent acest concept se transfoma sub imperativul restrictiilor pe care le are de infruntat economia mondiala. Se poate admite ca teoria cresterii economice in tarile capitaliste a cunoscut trei etape in care caracteristicile initiale, cu deosebire analiza la nivel macroeconomic pentru o perioada mai lunga, stabilirea unor combinatii intre factorii cresterii pentru obtinerea de ritmuri cit mai ridicate ale produsului intern brut, analiza contributiei factorului progres tehnic, au suferit schimbari, aducand in acest fel modificari ale rconceptului formulat initial. 0 prima etapa de cautari teoretice incepe in anii '30 cind criza economica a deplasat preocuparile economistilor spre analiza problemelor macroeconomice, sub amprenta lucrarilor lui Keynes, a carui teorie a stat la baza politicii economice a Jarilor cu economie de piata pina catre anii '60. El a pornit de la principiul ca desi economiile capitaliste se dezvolta in salturi, exista totusi o tendinta a cresterii ce poate fi identificata. Keynes a formulat si o definitie a cresterii economice : ,,analiza a ceea ce intr-un sistem economic determina la un moment dat marimea produsului intern brut si utilizarea fortei de munca". Intr-o conceptie asemanatoare, Harrod si Domar sunt de parere ca procesele cresterii economice sunt continui si permanente, opinie infirmata de realitatea economica in ultimul deceniu. Concomitent cu formularea acestui concept de crestere economica s-a deschis un cimp larg aplicarii unor noi metode de analiza si de modelare matematica a proceselor economice la care si-au adus coritributia teoria sistemelor, cercetarea operationala, teoria jocurilor strategice, metodele econometrice. Predilectia pentru folosirea modelelor si metodelor econometrice, cu deosebire dupa.anul 1933, cind apare revista lui R. Frisch, ,,Econometria", a deviat cercetarile catre o directie mecamcista, existind opinia ca variantele de dezvoltare ale econcmiilor capitaliste pot fi stabilite pe calculator. Punctul slab al teoriei, in aceasta etapa, 1-a constituit folosirea unor parametri prin intermediul carora se determina cresterea produsului intern brut fara o analiza a aspectelor cauzale si a corelatiilor interne ale sistemului. Astfel, Keynes admite un parametru de multiplicare a componentelor ce de¬termina cresterea produsului intern brut, dependent, la rindul sau, de coeficientul pe care 1-a numit ,,inclinatia marginala spre consum", exprimat prin raportul dintre cresterea consumului si cresterea venitului. In acest fel, ajunge la concluzia potrivit careia cresterea produsului intern brut este legata de volumul investiilor prin parametrul de multi¬plicare, iar echilibrul intre cerere si oferta este asigurat in cazul cind invetitiile sint egale cu economiile societatii, ceea ce desigur nu poate fi admis. Pe baza acestor premise Keynes sustine ca acest multiplicator este, in acelasi timp, un indicator al proportiilor dupa care se repartizeaza consumul si acumularea, fiind invers proportional cu rata acumularii. Daca intre anumite limite teoria putea fi exemplificata, totusi multiplicatorul lui Keynes con¬duce la rezultate paradoxale atunci cind inclinatia marginala spre consum este ridicata, deoarece se ajunge la un efect economic nejustificat de mare pe care nu-1 poate explica. Folosind o conceptie asemanatoare B. Domar a introdus un multiplicator denumit ,,productivitatea investitiilor", ca raport dintre sporul produsului final si investitiile cheltuite (folosit deoseori sub forma inversa de R. Harrod care il denumeste ,,coeficientul capitalului", respectiv, raportul dintre investitii si sporul produsului final). Introducerea acestor mutiplicatori conduce la dificultati evidente atunci cind sunt utilizati intr-un model global al cresterii, dar mai ales din cauza inconvenientului ca nu tin seama de progresul tehnic care, chiar inaintea celui de-al doilea razboi mondial, a devenit un factor de crestere important. In aceasta etapa de cautari se propun si alti muti¬plicatori cum ar fi coeficientul lui Kahn, ca raport dintre cresterea fortei de munca si cresterea investitii¬lor, sau cel propus de Machlup, ca raport dintre cresterea comertului exterior si cresterea investitiilor. Un multiplicator dinamic, care tine seama de factorul timp este sustinut de Hicks, iar Samuelson ajunge la un supramultiplicator care imbina actiunea multiplicatorului lui Keynes cu un factor de accelerare a cresterii economice datorat progresului tehnic. Trebuie insa subliniat ca teoria lui Keynes a fost initial statica, ceea ce contravine conceptiei potrivit careia analiza cresterii economice trebuie facuta pe o perioada mai lunga. Totusi, ea aduce elemente noi impotriva conceptiei economice burgheze dupa care rata dobinzii si volumul investitiilor se stabilesc de la sine la un nivel optim. De asemenea, el considera comertul international ca o cale de ocupare a fortei de munca in tarile industrial dezvoltate care cauta. sa transfere somajul in tarile mai putin dezvoltate. In aceasta prima etapa s-a acordat un loc deosebit analizei factorilor de productie, in special fondurilor fixe productive, fortei de munca ocupate in productia materiala si progresului tehnic si mai ales analizei elasticitatilor produsului intern brut cu fiecare din acesti factori, substitutiei dintre factori si elasticitati acestora. Asemenea preocupari au dus la stabilirea unor functii de productie dintre care vom enumera pe cele mai cunoscute : Cobb-Douglas, Allen, Sato, CBS, VES s.a., a caror utilizare larga s-a manifestat in urmatoarea etapa de evolujie a teoriei cresterii in economiile capitaliste.