Criteriile de Convergența

Euro este moneda unică adoptată (până în acest moment) de 17 state membre ale Uniunii Europene care, împreună, formează zona euro. Introducerea monedei euro în 1999 a reprezentat un pas important pentru integrarea europeană. A fost, de altfel, şi unul dintre succesele sale majore: aproximativ 330 milioane de cetăţeni europeni folosesc moneda unică şi se bucură de avantaje care se vor extinde pe măsură ce şi alte ţări vor adopta moneda euro.

În momentul lansării, la 1 ianuarie 1999, euro a devenit noua monedă oficială a 11 state membre, înlocuind, în două etape, vechile monede naţionale – precum marca germană şi francul francez. La început, euro a fost introdus ca monedă virtuală pentru efectuarea de operaţiuni de plată care nu implicau bancnote şi monede, precum şi în scopuri contabile, în timp ce vechile monede, considerate subunităţi ale euro, continuau să fie folosite pentru efectuarea de plăţi în numerar. Ulterior, la 1 ianuarie 2002, euro a fost introdus sub formă de bancnote şi monede.

Euro nu este moneda tuturor statelor membre. Două ţări (Danemarca şi Regatul Unit) au optat pentru clauza de neparticipare prevăzută în Tratat, iar restul (majoritatea noilor state membre şi Suedia) nu au îndeplinit criteriile stabilite în vederea adoptării monedei unice. În momentul în care le vor îndeplini, monedele lor naţionale vor fi înlocuite de euro.

Toate statele membre ale UE fac parte din Uniunea Economică şi Monetară (UEM), care poate fi considerată o etapă avansată a integrării economice bazate pe o piaţă unică. UEM presupune coordonarea strânsă a politicilor economice şi fiscale, iar în cazul ţărilor care îndeplinesc anumite condiţii existenţa unei politici monetare unice şi a unei monede unice – euro.

Criteriile de convergenta (cunoscute drept criteriile de la Maastricht) permit statelor membre ale Uniunii Europene sa intre in a treia etapa a Uniunii Economice si Monetare Europene (UME), etapa in care pot adopta moneda euro.

Comprimarea, în limitele definite prin criteriile relevante de convergenta, a deficitelor bugetare si a datoriei publice este absolut cruciala în contextul unei Uniuni Economice si Monetare.

Pentru a se garanta faptul că numai statele care au atins stabilitatea monetară pot participa la euro, Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea în etapa a III-a a UEM să poată fi făcută numai de state ale căror economii şi politici economice vor converge în mod considerabil şi durabil. Din acest punct de vedere se pot distinge convergenţa reală şi convergenţa nominală.

Convergenţa reală desemnează apropierea nivelurilor de viaţă în materie de venit şi productivitate în cadrul unei zone sau atenuarea diferenţelor structurale care influenţează competitivitatea ţării. Conform Tratatului de la Maastricht, convergenţa reală ar desemna „procesul de lungă durată al reducerii disparităţilor între nivelurile de viaţă, care constituie un obiectiv fundamental al Comunităţii”, făcând trimitere la nivelurile de dezvoltare economică şi socială.

Pe termen lung, nivelul PIB-urilor pe cap de locuitor în ţările membre ale Uniunii s-au apropiat sensibil, ţările mai puţin dezvoltate înregistrând o creştere mai rapidă decât „cele bogate”. Totuşi, contribuţia specifică a procesului de integrare europeană la această convergenţă e departe de a fi evidentă: în cea mai mare parte a cazurilor, de fapt, apropierea nivelurilor de trai a fost mai pronunţată înainte de aderare decât după. La fel, evoluţiile recente par să indice că o convergenţă nominală forţată e însoţită de o încetinire generală a creşterii, care nu favorizează recuperarea de către ţările mai puţin dezvoltate, chiar dacă o creştere considerabilă a transferurilor cu titlu de fonduri structurale a putut avea efecte benefice.

Convergenţa nominală priveşte evoluţia variabilelor de costuri şi preţuri şi a determinanţilor lor profunzi (rata dobânzilor, cursul de schimb, deficitul bugetar, datoria publică). Criteriile înscrise în tratatul de la Maastricht, vizează convergenţa nominală a ţărilor UE, această convergenţă urmând a fi apreciată pentru fiecare ţară de Consiliul European înainte de a se trece la etapa a treia a UEM:

1. Realizarea unui grad ridicat de stabilitate a preţurilor - înseamnă că un stat membru are o stabilitate durabilă a nivelului preţurilor şi o rată medie a inflaţiei, în cursul unei perioade de un an înaintea examinării, care nu poate depăşi cu mai mult de 1,5 % rata inflaţiei a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilităţii preţurilor. Inflaţia se calculează cu ajutorul indicelui preţurilor de consum pe o bază comparabilă, ţinând seama de diferenţele dintre definiţiile naţionale; inflaţia (evaluată pe baza evoluţiei preţurilor bunurilor de consum) atinsă într-un stat membru, într-o perioadă de un an înaintea examinării situaţiei sale, să nu depăşească cu mai mult de 1,5% pe aceea a celor trei ţări membre care vor avea cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a preţurilor;