Criza din Argentina

Criza economica din Argentina a reprezentat o situatie financiara precara ce a afectat economia tarii in perioada de la finele anilor ‘90 si inceputul 2000. La nivel macroeconomic, perioada de criza a inceput cu scaderea PIB-ului real din 99 si a culminat cu revenirea la cresterea PIB, dar inceputurile prabusirii economiei din Argentina si efectele sale asupra populatiei s-a declansat cu mult inainte. Pana in 2005, criza a luat in mod cert sfarsit, desi ramasesera hopuri economice pt tara.

1. Punctul de pornire

Argentina a fost subordonata unei dictaturi de tip militar (alternand cu guverne democratice slabe de scurta durata) de-a lungul a multi ani, fapt ce a avut ca rezultat probleme economice de amploare. In timpul Procesului National de Restructurare(1976-1983) fonduri uriase au fost contractate pt bani ce s-au pierdut mai tarziu in cadrul unor proiecte nefinisate, Razboiul Falklands, si trecerea datoriilor private in administrarea statului; in aceasta perioada, a fost introdusa o platforma economica neoliberala. Pana la finalul guvernarii militare, industria tarii a fost grav afectata, iar somajul calculat la 18%( desi sursele oficiale anuntau 5%) era in punctul cel mai ridicat inca de cand incepuse criza.

In 1983, democratia in tara a fost restabilita odata cu alegerea presedintelui Raul Alfonsin. Noile planuri de guvernare vizau stabilizarea economiei Argentinei, inclusiv introducerea unei noi monede nationale(Austral, prima moneda ce nu amintea de peso in componenta ei) pentru care se cereau noi imprumuturi. In final, statul s-a dovedit incapabil sa plateasca dobanda pt aceasta datorie si increderea in Austral s-a prabusit. Inflatia, care era stabilizata la 10-20% pe luna, a inceput sa varieze iesind de sub control. In Iulie 1989, inflatia Argentinei a atins 200%intr-o singura luna, dominand procentele pana la 5000% pe an. In timpul guvernarii Alfonsine, rata somajului nu a scazut considerabil; dar veniturile reale au scazut (pana la cel mai mic nivel din 50 ani). In mijlocul haosului iscat, presedintele Alfonsin a demisionat cu 5 luni inainte de terminarea mandatului, iar Carlos Menem, care fusese deja ales presedinte, a preluat la conducerea tarii.

Menem, care sustinuse o campanie pe platforma populista, a avut un inceput lipsit de entuziasm cu privire la economia tarii sub ministrii Miguel Angel Roig (care a murit la cateva zile in minister) si Antonio Erman Gonzalez, dar care, mai apoi s-a concentrat asupra promisiunilor facute si a demarat un plan, aliniat la Aprobarea unanima liberala a Washington pt economie, a liberalizarii comertului, libertatii muncii si privatizarea intreprinderilor de stat, care reprezentau sursa “cheltuielilor uriase”(cum ar fii cele care furnizau serviciile de telefonie, de energie electrica si de apa).

2. Anii 1990

Lupta impotriva inflatiei a decurs bine(fiind disputata neutru), iar Argentina a inceput sa se redreseze. La inceputul anului 1991, sub conducerea Ministrului Economiei Dominigo Cavallo, masuri executive au stabilit valoarea monedei nationale a Argentinei la 10,000 australes pentru 1 dolar american. Mai mult, orice cetatean avea dreptul de a merge la banca sa schimbe o suma din moneda nationala in dolari americani. Pentru a proteja aceasta “convertibilitate”, Banca Centrala a Argentinei a fost nevoita sa pastreze rezerve valutare in dolari (dollar foreign exchange reserves) la acelasi nivel ca si moneda in circulatie. Telul initial al acestor masuri a fost sa asigure acceptarea monedei nationale, in situatia in care intre 1980-1990 hiperinflatia atingand punctul extrem, oamenii incepusera sa-l respinga ca si moneda de plata, cerand dolari in schimb. Masura a fost mai tarziu stabilita prin lege(Ley de Convertibilidad) care a reintrodus peso drept moneda nationala a Argentinei, cu o valoare monetara stabilita prin lege in raport cu valoarea dolarului american. Rezultatul legii de convertibilitate a fost scaderea brusca a inflatiei, asigurand stabilizarea preturilor, si mentinerea valorii menedei nationale. Acest fapt a imbunatatit calitatea nivelului de trai a multor cetateni, care isi permiteau acum sa calatoreasca in strainatate, importau bunuri sau cereau credite in dolari cu dobanzi avantajoase(scazute).

Dar Argentina avea datorii internationale de platit si inca era nevoita sa imprumute bani.Rata de schimb fixa a facut importurile mai ieftine, producand un pierdere constanta de dolari din tara si pierderi progresive in infrastructura industriala , fapt ce a condus la o crestere a somajului.

In acest timp, cheltuielile guvernului au continuat sa creasca si coruptia era agresiva. Datoriile publice ale Argentinei au crescut ingrijorator in anii 90, si tara nu a dat semne de a fii capabila de a plati aceste datorii. Fondul International Monetar, a continuat sa imprumute Argentinei bani totodata cu amanarea perioadei de plata. Evaziuni fiscale si spalari de bani majore au fost doua dintre cauzele evaporarii fondurilor spre bancile offshore. Un comitet de congres a demarat investigatiile in 2001 asupra acuzatiilor cum ca guvernatorul Bancii Centrale a Argentine( Pedro Pou), precum si o parte din comitetul director, au esuat in investigarea cazurilor cu privire la presupusa spalare de bani din sistemul financiar din Argentina. Clearstream a fost de asemenea acuzata ca tragand foloase de pe urma acestui proces global financiar.

Alte tari, precum Mexic si Brazilia (amandoua fiind parteneri importanti de comert pt Argentina), s-au confruntat cu crize economice interne, ajungand ca alte tari sa priveasca cu neincredere in capacitatile financiare ale tarilor latino-americane, aceasta afectand intreaga economie a regiunii.

Incasarile de moneda straina furnizate datorita privatizarii intreprinderilor de stat s-a diminuat, iar dupa 1999 exporturile Argentinei au fost prejudiciate de deprecierea monedei Braziliene si o importanta apreciere internationala a dolarului, apreciindu-se peso in raport cu marii partenerii comerciali, Brazilia (30% din fluxul total de comert) si zona euro( 23% din fluxul total de comert).

Pana in 1999, noul presedintele ales Fernando de la Rua s-a confruntat cu situatia unei tari in care somajul a crescut la punct critic , iar efectele nedorite ale ratei fixe de schimb se aratau din plin.In 1999 Produsul National Brut a scazut la 4% si tara a intrat in stare de recesiune ( care a durat 3 ani, sfarsind prin colaps). Stabilitatea economica a devenit stagnare economica (chiar si deflatie uneori) iar masurile economice luate nu au reusit sa preintampine asta; de fapt, guvernul a continuat politicile contractive economice ale predecesorilor. Solutia posibila (abandonarea stabilizarii schimbului, cu o depreciere voita a peso-ului) a fost considerat suicid politic si o reteta pt haos economic. Pana la sfarsitul secolului, a aparut un intreg spectru de valuta complementara. In timp ce provinciile au cerut intotdeauna valuta complementara sub forma unor obligatiuni si polite impotriva unor deficiente de bani, mentinerea sitemului de conversie a condus la asta fiind facut la o scala imprevizibila, ducand la aparitia asa-numitelor cvasi-valute, cea mai puternica fiind provincia Patacon din Buenos Aires. Statul national a emis propria cvasi-valuta: LECOP.