Criza Economico-Financiara Actuala

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Criza Economico-Financiara Actuala.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 10 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Economie

Extras din document

Turbulenţele economice recente au readus în prim-plan ideile keynesiste. Tema cea mai cunoscută pe care o abordează Keynes este cea a dirijismului economic, mai precis a intervenţiei statului în contrabalansarea ciclului economic. Până la Keynes, scăderea temporară a investiţiilor şi consumului asociată crizelor ciclice era văzută ca un fenomen natural ce face parte intrinsecă din fiziologia unei economii. Se consideră că erorile agenţilor economici sunt ceva inevitabil, iar crizele au loc în momentul în care se acumulează o masă critică de astfel de erori. Fiziologia economiei trebuie să-şi urmeze cursul natural. A interveni pentru a bloca sau încetini procesul duce la distorsiuni şi disfuncţionalităţi viitoare. Aceasta era viziunea pre-keynesistă .

În perspectivă keynesiană însă, a aştepta ca economia să-şi revină pe cale naturală este prea costisitor şi riscant. Statul trebuie să intervină. Keynes spunea că statul trebuie să intervină în timpuri grele în economie prin politica fiscală expansivă, reducând şomajul. Pentru a formula politicile de intervenţie ale statului în combaterea şomajului trebuie să verificăm în primul rând dacă funcţionarea liberă a pieţei asigură sau nu ocuparea totală a populaţiei.” În echilibru, volumul forţei de muncă ocupate depinde de (i) funcţia ofertei agregate, Φ, (ii) propensitatea spre consum, χ, şi (iii) volumul investiţiilor D2. Aceasta este esenţa Teoriei generale a ocupării forţei de muncă.”- În schimb, când naţiunea este prosperă, statul trebuie să reducă deficitele acumulate prin creşterea economisirilor (surplus saving). Şi astfel, fluctuaţiile economice pot fi ameliorate.

"Dacă doriţi o lege informală respectată de orice guvernare, aceasta nu poate fi decât aceea că într-o situaţie care implică riscul unui colaps financiar guvernele intervin.

Şi asta indiferent de tipul de guvernământ, ideologie, ţară sau perioadă de timp", spune Alex J. Pollock de la American Enterprise Institute. Iar o scurtă incursiune în istoria financiară a Statelor Unite nu face altceva decât să argumenteze această idee .

Primul preşedinte american, George Washington, se afla în timpul primului său mandat, în momentul în care Statele Unite s-au confruntat cu o panică financiară semnificativă.

În 1791, guvernul federal şi-a asumat obligaţiile financiare ale unor state precum Massachusetts sau California de Sud, care acumulaseră datorii în urma Razboiului de Independenţă. Preluarea acestor obligaţii financiare - prin care datoria federală s-a majorat cu 10 mil. dolari, până la 65 mil. dolari - s-a dovedit o oportunitate pentru speculatorii financiari.

Printre aceştia se afla William Duer, un om de afaceri newyorkez extrem de influent, care a înfiinţat o bancă în încercarea de a genera o prăbuşire a acţiunilor Bank of New York, mişcare ce i-ar fi dat posibilitatea de a prelua instituţia cu o sumă foarte mică de bani. De asemenea, el şi asociaţii săi intenţionau să acapareze piaţa obligaţiunilor emise de stat.

Secretarul Trezoreriei din acel moment, Alexander Hamilton, fondatorul Bank of New York, privea însă cu îngrijorare mişcările de pe piaţă. "Văd cu destul de multă îngrijorare înfiinţarea unei noi bănci în oraş", îi scria Hamilton unui asociat newyorkez.

Preţul obligaţiunilor de stat a explodat în lunile decembrie şi ianuarie. Doar că în martie 1972 bubble-ul a ars, iar valoarea obligaţiunilor s-a prăbuşit cu 25% în doar două săptămâni.

Lucrând fără a avea informaţiile generate de un precedent, Hamilton a contractat credite de la bănci cu ajutorul cărora Trezoreria a cumpărat obligaţiuni, ridicând astfel din nou preţul. În acelaşi timp, acesta a sugerat băncilor să accepte obligaţiunile drept garanţii pentru împrumuturile acordate firmelor de brokeraj.

"Ceea ce Hamilton a făcut în 1792 este exact ceea ce fac Paulson şi Bernanke în acest moment" , a declarat Richard Sylla, profesor de istoria economiei la Stern School of Business. Sistemul financiar s-a stabilizat în aprilie 1792 şi nicio bancă americană nu a dat faliment până în 1809, ca urmare a improvizaţiei lui Hamilton.

Secolul care a urmat acestor evenimente a fost presărat de perioade de instabilitate financiară. A fost cazul crizei din 1819, când guvernul a adopta o lege care întârzia declanşarea procedurilor de prescriere a ipotecilor.

În 1841 apare un nou val de volatilitate pe piaţa financiară, însoţită de o prăbuşire accentuată a preţurilor proprietăţilor. Statele care depind de impozitele pe proprietate asistă la o scădere abruptă a bugetelor locale. Iar nouă dintre aceste state eşueaza în a-şi plăti ratele către creditori. S-a luat în considerare în acel moment, elaborarea unui plan de salvare din partea guvernului federal. Planul a fost însă respins de Congres. Unele state s-au văzut nevoite să majoreze impozitele pentru a-şi onora obligaţiile către creditori, altele au ajuns la un acord cu aceştia, cedându-le o parte din activele pe care le deţineau.

"Au existat crize financiare în aproape toate perioadele" , spune Alan Blinder, analist la Princeton University. "Criza bancară din 1907 a fost însă extrem de gravă", a adaugat el. Eşuarea unei încercări de a sprijini piaţa bursieră prin achiziţionarea de acţiuni în cadrul unei anumite companii miniere a generat colapsul mai multor instituţii financiare care au sprijinit această operaţiune. În curând, încrederea consumatorilor în toate celelalte instituţii financiare s-a evaporat.

Fisiere in arhiva (1):

  • Criza Economico-Financiara Actuala.doc