Criza Financiară Actuală și Impactul Ei Asupra Piețelor de Capital

În general, crizele pot fi definite ca fiind situaţii caracterizate de o instabilitate pronunţată. În definiţia dată de National Bureau of Economic Research (NBER) criza este “o scădere semnificativă a activităţii economice pentru câteva luni reflectată în scăderea PIB, scăderea veniturilor individuale, reducerea nivelului ocupării, diminuarea producţiei industriale şi a consumului“.

Specialiştii clasifică crizele în crize sociale (inflaţie în creştere, şomaj, sărăcie), în crize financiare (volatilitate accentuată pe pieţele de capital, căderea burselor şi revenirea lor spectaculoasă), crize politice (care pot degenera în războaie), crize locale sau internaţionale crize cauzate de dezastre naturale sau crize economice generalizate.

În ceea ce privesc cauzele declanşării crizelor, părerile sunt împărţite. Astfel, politologii consideră cauzele crizelor eşecul conducerii politice, aspectele neguvernabilităţii, inconsistenţa şi incoerenţa sistemului politic şi inabilitatea partidelor politice de a rezolva conflictele sociale.

Sociologii identifică originea crizelor în inechităţile sociale, în scăderea motivaţiei şi a iniţiativei, în revolta împotriva autorităţilor, în defecţiunile manifestate la nivelul mecanismelor de control social, în declinul moştenirii familiale, comunitare, civice şi religioase.

În opinia istoricilor crizele apar din cauza dezechilibrelor produse între elementele componente ale societăţilor datorită unor fenomene de dinamică socială: creşterea puterii militare a unor state, accentuarea tehnologizării.

Psihologii consideră criza drept o destructurare a identităţii indivizilor, a simţului lor de evaluare şi semnificare datorate impulsurilor instinctuale, o influenţă a forţelor inconştientului colectiv, un efect al experienţelor traumatice datorate naşterii, bolii, accidentelor, declinului empatiei şi îndrumării parentale, experienţelor sociale care i- au făcut pe indivizi să se simtă ca nişte obiecte, implicaţiile impuse de teamă şi negarea morţii etc.

Economiştii atribuie crizei caracteristicile unor fenomene cu urmări nefavorabile pentru organizaţii, instituţii şi grupuri sociale afectate: inflaţia, şomajul, stagnarea, recesiunea.

În ceea ce privesc indicatorii care prezintă un grad mare de eficienţă şi a căror persistenţa este mai ridicată în perioadele premergătoare crizei, aceştia sunt:

- supraaprecierea monedei naţionale (calculată ca abaterea cursului real efectiv faţă de un trend liniar);

- ritmul de creştere a creditului neguvernamental ca procent în PIB;

- ponderea deficitului de cont curent în PIB;

- M2/rezerve;

- ritmul de creştere a exporturilor.

Literatura de specialitate distinge trei tipuri de crize financiare: valutare, bancare şi de datorie externă. În teoria economică apar de asemenea, crizele gemene constituind atât crizele valutare cât şi cele ale sectorului bancar. Crizele din Asia (1997), Rusia (1998) sau din Turcia (2000) sunt exemple ale acestor tipuri de criză. Alte forme de crize complexe sunt crizele valutare şi fiscale, precum cea din Brazilia (1999) sau crize valutare şi de datorie externă, cele din Mexic (1994) si Argentina (2001).

Nu pot fi trecute cu vederea nici crizele pur bancare care au amplificat neîncrederea in bănci, ceea ce poate produce panică. Au existat crize de proporţii în Marea Britanie în anii ’70 (bănci secundare), de două ori în SUA în anii ’80 (case de economii) şi în cele trei ţări nordice (bănci comerciale). S-au înregistrat şi crize mult mai punctuale, care au afectat instituţii importante. În cazul acesta pot fi menţionate banca germană Herstatt (1974), Continental Illinois din SUA (1984), BCCI ai cărei acţionari majoritari se găseau în Emiratele Arabe şi a cărui centru operaţional era la Londra (1991), Credit lyonnais din Franţa (1993). Semnificativă este şi criza îndatorării, care a izbucnit în august 1982 în ţările din lumea a treia. În ciuda faptului că autorităţile au reuşit să împiedice declanşarea unei catastrofe monetare, astfel de crize au antrenat alterarea calităţii informaţiei specifice sistemelor financiare. Deşi problema crizelor financiare avea proporţii majore, a apărut şi pericolul celui mai grav tip de criză, criza de plăţi, fie ca urmarea directă a unei disfuncţii interne în cadrul unui sistem central ( Banca din New York în 1985), fie ca repercusiune a unei crize bancare (replica falimentului băncii Herstatt în legătura cu plăţile internaţionale în dolari, în 1974).

Liberalizarea financiară a câştigat teren în ţările aflate în curs de dezvoltare in ultimul deceniu al secolului al XX-lea. Guvernele marilor puteri, care aveau de depăşit criza imobiliară din perioada 1990-1991 şi marile instituţii financiare, care încercau să descopere noi zone de expansiune, au elaborat în comun o doctrină numită „consensul de la Washington”. Prin intermediul FMI au încercat să convingă guvernele ţărilor în curs de dezvoltare şi cele din ţările dezorientate de căderea comunismului să îmbrăţişeze cât mai rapid liberalizarea financiară. Ţărilor care au adoptat această politică au fost denumite „pieţe emergente”. Drept consecinţă, au ajuns în atenţia marilor intermediari financiari internaţionali în sensul unor acorduri financiare favorabile şi au atras o veritabilă avalanşă de capital. Aici se află originea celor mai grave crize financiare apărute după marea depresiune. Au apărut, pe rând, noi focare de crize violente: Mexicul - la începutul anului 1995, Asia - în a două jumătate a lui 1997, Rusia în august 1998 şi Brazilia la sfarsitul anului 1998. Astfel se explică faptul că, ţări sărace, dar care s-au îndatorat la aceste instituţii, au ajuns, de fapt, la o adâncire a sărăciei.