Cruciadele

De-a lungul istoriei, relatiile publice au fost folosite pentru promovarea razboaielor, pentru lobby in slujba unor cauze politice, pentru promovarea religiei,pentru a vinde produse, pentru a strange bani si pentru a face cunoscute evenimente si oameni.(1)

În relaţiile internaţionale dintre lumea islamică şi civilizaţia creştină vestică ( Europeană şi Americană ), se aude mereu expresia cruciada creştină. Cruciadele au fost expediţii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri şi coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina cu Ierusalimul. Ele au apărut într o societate aflată în plină expansiune politică şi militară şi sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele şi păturile sociale.

Una din cauzele declanşării primei cruciade a fost apelul adresat Papei de către împăratul bizantin Alexius I. Vreme de mai multe sute de ani, Bizanţul a servit ca zonă-tampon a creştinismului împotriva islamismului militant. Înfrângerea de la Manzikert, din anul 1017, a dus la pierderea aproape în întregime, a Asiei Mici, care a reprezentat întotdeauna pentru Bizanţ, o sursă de forţă de muncă şi de bani. Aflaţi în pericol de moarte, mândrii bizantini au fost obligaţi să ceară ajutor extern.

Papa Urban al II-lea a promovat razboiul impotriva califatului musulman de la Rasarit folosindu-se de clerul care ii era subordonat, cuprinzand cardinali, arhiepiscopi, episcopi, preoti, folosind o strategie foarte interesanta prin care anunta ca prin participarea la acest razboi este slujit Dumnezeu – chiar daca razboiul insemna prin definitia lui, chiar si nescrisa, crime, jafuri, mizerie, foame, robie – si ca se dobandea iertarea pacatelor, aceste doua argumente fiind suficiente pentru a orbi ochii oamenilor care credeau in biserica, in autoritatea ei, fara sa se indoiasca, lucru pe care il mai putem observa inca cu ochiul liber si astazi in unele zone ale globului si chiar ale tarii noastre, Biserica reprezentand cea mai mare putere din stat, chiar daca in modernismul in care traim acest lucru este mai greu de observat la o analiza superficiala.

Nimeni, dintre cruciati, si dintre regii care au raspuns apelului Papei nu au observat motivul principal al acestui apel, acesta fiind defapt invidia nutrita conducatorului califatului musulman, dorinta de a stapani peste toata lumea, de a suhjuga si alte teritorii noi, pentru a spori averi si putere.

Papa Urban al II-lea a folosit foarte bine strategia de persuasiune implicand cele doua motive amintite mai sus constientizand ca oamenii vor raspunde apelului lansat de catre el daca nu din consideratie fata de persoana lui, atunci de „gura lumii” care ii va privi cu indoiala daca vor intoarce spatele bisericii care era „apa si painea” pentru oamenii acelor timpuri, acestia nu o data donand tot ceea ce aveau, de bunavoie sau siliti pentru a capata „petinenta”.

Cum usque Luccam pervenissemus, invenimus prope illam Urbanum apostolicum, cum quo locuti sunt Robertus Normannus et Stephanus Blesensis comites, nos quoque ceteri qui voluimus, et ab eo benedictione suscepta, Romam gaudenter ivimus. Et cum in basilica Sancti Petri introissemus, invenimus ante altare homines Guiberti papae stolidi, qui oblationes altari superpositas, gladios suos in manibus tenentes inique arripiebant ; alii vero super trabes ipsius monasterii cursitabant et inde deorsum ubi prostrati orabamus lapides iaciebant [ ]. Proinde satis doluimus [ ]. i.e. „ Dupa ce ajunsesem la Lucca, l-am întâlnit în apropierea ei pe Papa Urbanus, cu care au vorbit contii Robert Normandul si Stefan din Blois, precum si noi ceilalti care am dorit, si, dupa ce am primit binecuvântarea lui, am plecat bucurosi la Roma.”(1)

Învingătorii de la Manzikert nu erau arabi ci turci selgiucizi, nomazi fioroşi convertiţi la islamism şi care au devenit puterea principală în Orientul Mijlociu. Dacă arabii fuseseră mai reţinuţi, noii veniţi s-au impus într-un mod violent în faţa pelerinilor europeni, veniţi într-un număr din ce în ce mai mare, pentru a vizita locurile sfinte.

Aceasta a constituit a altă cauza, care l-a determinat pe Papa Urban II să predice în favoarea unei cruciade, în anul 1095, în cadrul conciliului de la Clermont. Ajutorul acordat bizantinilor a devenit mai puţin important, în comparaţie cu recucerirea Ţării Sfinte de către creştinitate. După cum a subliniat însuşi Urban II, crima, jaful şi înfiinţarea unor domenii, au devenit perfect acceptabile atâta timp cât victimele erau “ necredincioşi”, care nu merită nimic altceva. Îndemnurile Papei şi pledoariile vehemente ale zelosului

Petru Eremitul au fost primite cu un val de entuziasm. Încep să se organizeze expediţii militare, numite cruciade, în diferite părţi ale Franţei, Germaniei şi Italiei. Mii de oameni s-au adunat pentru a forma armate care înaintau omorând evrei, jefuind şi creând nelinişte pe unde treceau.

Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite, la început, de o ideologie creştină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării aşa numitelor "locuri sfinte" (Ierusalimul), de sub dominaţia musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit papalităţii al cărei rol, pe plan internaţional, se afirmă în secolul al XI-lea.

Orientul Apropiat (Bizanţul, Siria, Palestina, Egiptul), fiind mai dezvoltat din punct de vedere economic şi cultural decât Occidentul, exercita, la sfârşitul secolului al XI-lea, o puternică atracţie asupra claselor sociale din apusul Europei, care la acea dată trecea printr o perioadă de criză ca urmare a încheierii procesului de aservire a ţărănimii, a creşterii puterii principilor, a instituirii "ordinului" cavaleresc, a sporului demografic, precum şi a unor factori naturali: inundaţii, secetă, foamete, molime etc. Anarhia politică aducea prejudicii atât economiei domaniale, pe cale de a se dezvolta, cât şi celei orăşeneşti. Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei, apărea tuturor o soluţie fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede şi orăşenii, care întrezăreau posibilitatea unor noi pieţe de desfacere şi aprovizionare.

Participarea masivă a ţărănimii la cruciade se explică, pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate şi solidaritate foarte puternic în evul mediu, fapt dovedit cu prisosinţă în timpul cruciadelor copiilor.

Principii s-au alăturat şi ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu şi glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar şi cel popular a existat o prăpastie.