Datoria Publică a României

1. Aspecte generale privind datoria publică

Ȋmprumuturile de stat constituie instrumente ale datoriei publice, motiv pentru care este necesarǎ definirea acestui concept, precum și a relației existente ȋntre datoria publicǎ și datoria externǎ a unei țǎri.

Datoria publică reprezintǎ totalitatea sumelor împrumutate de autoritățile publice centrale, de unitățile administrativ-teritoriale și de alte entități publice, de la persoane fizice sau juridice pe piața internă și în străinătate și rămase de rambursat la un moment dat.

O altă accepțiune dată datoriei publice de literatura de specialitate este: „totalitatea obligațiilor bănești pe care statul le are la un moment dat față de creditorii interni și externi, rezultate din împrumuturi din moneda națională și în valută, pe termen scurt, mediu și lung, contractate de stat în mod direct sau garantate de către acesta, inclusiv obligațiile față de trezoreria proprie, pentru sumele avansate temporar sau acoperirea deficitelor bugetului de stat”.

Guvernul este autorizat sǎ contracteze ȋmprumuturi de stat interne și externe sau sǎ garanteze ȋmprumuturile interne și externe numai prin Ministerul Finanțelor Publice, ȋn urmǎtoarele scopuri:

- finanțarea deficitului bugetului de stat ;

- refinanțarea datoriei publice ;

- susținerea balanței de plǎți și consolidarea rezervei valutare a statului ;

- finanțarea proiectelor de investiții pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale economiei ;

- finanțarea dezvoltǎrii ȋntreprinderilor mici și mijlocii cu capital majoritar romȃnesc ;

- finanțarea achiziționǎrii de bunuri și servicii, inclusiv importul de materii prime si resurse energetice ;

- ȋndeplinirea obligațiilor legate de garanțiile de stat pentru ȋmprumuturi ;

- amortizarea și achitarea ȋmprumuturilor guvernamentale și rǎscumpǎrarea datoriei neachitate, incluzȃnd capitalul, dobȃnda și alte costuri;

- finanțarea necesitǎților pe termen scurt ale bugetului de stat ;

- finanțarea cheltuielilor legate de lichidarea consecințelor dezastrelor naturale și altor calamitǎți ;

- menținerea ȋn permanențǎ a unui sold corespunzǎtor ȋn contul general al trezoreriei statului, stabilit de Ministerul Finanțelor Publice ;

- alte necesitǎți aprobate prin legi speciale.

2. Clasificări ale datoriei publice

Datoria publică poate fi clasificată în mai multe categorii, în funcţie de o serie de criterii specifice:

1. Ȋn funcţie de gradul de exigibilitate, datoria publică este de douǎ feluri:

- flotantă - se referă la sumele scadente pe termen scurt

- consolidată - cuprinde sumele exigibile pe termen mediu şi lung

O pondere ridicată a componentei flotante în totalul datoriei publice implică un efort financiar ridicat, în perioada imediat următoare, din partea statului debitor, putând genera disfuncţionalităţi, în funcţie de conjuncturile existente la momentul respectiv. De menţionat este şi faptul că posibilitatea autorităţii publice de a-şi structura datoria sa publică pe cele două paliere este influenţată în mod direct atât de indicatorii de stabilizare macroeconomică (cel mai fidel în acest sens fiind, evident, indicele inflaţiei), cât şi de variabilele din sectorul monetar (care pot încuraja sau, dimpotrivă, frâna tendinţa spre economisire).

2. Ȋn funcție de calitatea creditorilor, datoria publicǎ poate fi:

- brutǎ – este datǎ de valoarea totalǎ a ȋmprumuturilor, indiferent unde sunt plasate acestea

- netǎ- nu cuprinde valoarea ȋmprumuturilor plasate ȋn instituțiile statului

Așadar, datoria publică semnifică totalitatea datoriilor statului față de creditorii săi externi și interni la un moment dat. Se întâlnesc mai multe forme ale datoriei publice, după cum urmează.

Datoria publică internă, contituie o obligație irevocabilă și necondiționată a statului de a rambursa împrumuturile contractate în moneda națională, de a plăti dobânzile, câștigurile și alte costuri aferente, fiind reprezentată de împrumuturi la care subscriu creditori de pe propria piață.

Datoria publică internă, este determinată de:

- împrumuturile pe termen scurt, contractate de stat, de la Banca Națională, pentru echilibrarea in executie a bugetului de stat și care se rambursează în cursul anului;(daca nu se ramburseaza se consolideaza și rǎmȃn ȋn datoria publicǎ de la sfarșitul anului;

- emisiunea de bonuri de tezaur în scopul echilibrării bugetului de stat, rambursabile din resurse bugetare până la finele anului;

- plasarea pe piața internǎ de înscrisuri, prin subscripție publică, pe termen mediu și lung, în scopul procurării resurselor bănești necesare pentru acoperirea deficitului bugetar anual;

- garanțiile care se acordă de stat pentru credite bancare interne primite de anumite unități economice și administrativ teritoriale în scopul satisfacerii unor nevoi de dezvoltare economică;

- utilizarea pe termen scurt a disponibilităților din conturile Trezoreriei.

De asemenea, pentru a stabili în ce măsură economia unei țări va fi afectată de un nivel ridicat al îndatorării, în cazul manifestării unor șocuri economice și financiare externe, s-au elaborat o serie de indicatori, numiți indicatori de apreciere a datoriei publice.

Acești indicatori de apreciere a datoriei publice interne sunt dați de:

• gradul de îndatorare a statului, ce se determină ca raport procentual între cuantumul datoriei publice și PIB, iar cu cât acest indicator are o valoare mai mare, cu atât țara este mai îndatorată. Gradul de ȋndatorare a țǎrii, la un moment dat, reprezintǎ ponderea soldului datoriei pubice ȋn produsul intern brut. Acest indicator aratǎ ȋn ce masurǎ valoarea adǎugatǎ ȋntr-un an este grevatǎ de datoria publicǎ. Are, ȋnsǎ, o valoare teoreticǎ, ȋntr-ucȃt nici o țarǎ nu ar putea aloca ȋntregul produs intern brut amortizǎrii datoriei publice, ci numai partea ramasǎ din acesta dupǎ efectuarea prelevǎrilor la fondul de consum și formarea brutǎ de capital.