Datoria Publică a României - Structura și Evoluția Acesteia în Perioada de Tranziție

I. DATORIA PUBLICĂ - NOŢIUNI GENERALE

Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autorităţile publice centrale, de unităţile administrativ-teritoriale şi de alte entităţi publice de la persoane fizice sau juridice pe piaţa internă şi în străinătate şi rămase de rambursat la un moment dat. În măsura în care se ţine seama de deprecierea (sau aprecierea) suferită în timp de moneda respectivă, acest indicator face posibilă studierea dinamicii datoriei publice şi, pe această bază, desprinderea tendinţei înregistrate de aceasta în perioada considerată.

Gradul de îndatorare a ţării la un moment dat se determină prin raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut. Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adăugată într-un an este grevată de datoria publică. Sau, altfel spus, dacă datoria publică a ţării ar trebui rambursată integral în anul de referinţă, cât din produsul intern brut ar trebui utilizat : 30%, 50%, 80% sau mai mult ? Sunt cazuri în care nici chiar întregul produs intern brut realizat într-un an nu ar fi suficient pentru rambursarea datoriei publice. Acest indicator are valoare pur teoretică, deoarece nicio ţară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice, ci numai partea din partea din acesta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la fondul de consum şi la formarea brută de capital.

Pentru a putea face comparaţii internaţionale, este necesar a exprima datoria publică a ţărilor cuprinse în analiză într-o monedă având o largă circulaţie pe plan mondial. Deşi calculele făcute într-o asemenea monedă conţin un grad mai mare sau mai mic de aproximaţie, din cauza fluctuaţiei cursurilor de schimb şi a neconcordanţei dintre puterea reală de cumpărare a unei monede exprimată într-o altă monedă şi cursul la care se schimbă acele monede, totuşi ele oferă informaţii utile despre mărimea datoriei publice pe locuitor. În practică, în comparaţiile internaţionale, se foloseşte dolarul SUA, euro sau Drepturile Speciale de Tragere.

Aşa cum s-a mai arătat, statul îşi procură resursele financiare de împumut atât de pe piaţa internă, cât şi de pe cea externă. Ca urmare, datoria publică contractată în interiorul ţării va fi considerată datorie internă, iar cea contractată peste graniţă, datorie externă.

Datoria publică a ţărilor dezvoltate provine în proporţie covârşitoare din surse interne şi numai într-o mică măsură sau deloc din exterior. În schimb, ţările în curs de dezvoltare apelează pe o scară mult mai largă la surse străine. Opţiunea ţărilor industrializate pentru surse interne se explică prin faptul că acestea, având o economie dezvoltată şi diversificată, dispun de o largă piaţă internă a capitalului de împrumut, de unde îşi pot procura cea mai mare parte a resurselor financiare necesare acoperirii deficitului bugetar în monedă naţională; resursele valutare necesare ele şi le procură mai ales pe calea exportului de mărfuri şi servicii. Ţările în curs de dezvoltare sunt silite să apeleze pe o scară mai largă la surse externe nu numai din cauza slabei dezvoltări a pieţei interne a capitalului de împrumut, dar şi a insuficienţei resurselor valutare obţinute din comerţul exterior. Prin împrumuturile făcute în străinătate, aceste ţări îşi completează, practic, resursele financiar-valutare de care au nevoie.

Cu cât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât gradul de dependenţă economică şi financiară a ţărilor respective faţă de străinătate este mai ridicat. Cheltuielile cu rambursarea împrumuturilor scadente şi plata dobânzilor şi a comisioanelor aferente constituie o povară grea pentru numeroase ţări în curs de dezvoltare.

Un alt element în funcţie de care se fac judecăţi de valoare cu privire la sructura datoriei publice îl constituie gradul de exigibilitate al acestuia. Sumele exigibile la termen scurt formează datoria flotantă, iar cele exigibile la termene mijlocii şi lungi – datoria consolidată. Este evident că pentru o ţară contează mai mult efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru rambursarea datoriei scadente şi plata dobânzilor aferente în lunile următoare sau în anul următor decât cel care se profilează la un orizont situat peste 5 – 10 ani sau mai mulţi. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât nevoia de resurse financiare este mai presantă, iar procurarea acestora mai dificilă.

Structura datoriei publice variază de la o ţară la alta şi chiar de la o perioadă la alta, în funcţie de condiţiile financiar-monetare. Ţările care cunosc procese inflaţioniste de mari dimensiuni şi de lungă durată sunt obligate să apeleze pe o scară tot mai largă la împrumuturi pe termen scurt şi eventual mijlociu. Aceasta, deoarece în condiţii de inflaţie cronică, plasamentele în efecte publice pe perioade îndelungate, fiind supuse unei eroziuni sistematice, încetează de a mai fi atractive pentru deţinătorii de capital bănesc de împrumut, chiar dacă produc un venit mediu anual mai ridicat decât împrumuturile pe termen scurt.

II. DATORIA PUBLICĂ A ROMÂNIEI - CADRUL JURIDIC, STRUCTURA ŞI

EVOLUŢIA DATORIEI PUBLICE

În România, datoria publică cuprinde totalitatea obligaţiilor de natura datoriei publice guvernamentale şi locale.

Datoria publică guvernamentală se referă la totalitatea obligaţiilor statului la un moment dat, provenind din finanţările rambursabile angajate pe baze contractuale sau garantate prin Ministerul Finanţelor Publice.