Datoriile externe și influența lor asupra dezvoltării economice

DATORIILE EXTERNE SI

INFLUENTA LOR ASUPRA DEZVOLTARII ECONOMICE

J. Neville Keynes: „Termenii economie si economic contin o ambiguitate ce sta la originea unei bune parti din confuzia ce domneste în prezent cu privire la natura economiei politice. De regula, un mod de a actiona este numit economic atunci când îsi atinge scopul cu cheltuieli minime de bani, timp si efort; iar prin economie se întelege utilizarea resurselor noastre cu prudenta si discernamânt, astfel încât sa putem obtine din ele randamentul net maxim al utilitatii”.

Nu exista un adevar unanim acceptat în definirea stiintei economice. Totusi, deosebim mai multe posibilitati de a defini economia, dupa criterii precum: satisfacerea trebuintelor umane, orientarea spre principii utilitariste,interesele (pârghii economice esentiale), comportamentul uman, relatia om – mediu, relatiile economice (mai ales cele de proprietate), etc

Dezvoltarea economica este un termen diferit de cresterea economica. Cresterea economica reprezinta cresterea factorilor de productie (crestere cantitativa), iar dezvoltarea economica reprezinta cresterea productivitatii muncii (cresterea calitativa).

In prezenta tema ne vom ocupa de datoriile externe si dezvoltarea economica.

Crearea unor datorii externe constituie, un instrument vechi si foarte eficient de manevrare a evolutiilor din cadrul unor economii, obligându-le pe acestea sa participe la jocul economic global, în interesul creditorilor.

Institutiile internationale actioneaza aparent în sensul sprijinirii dezvoltarii socioeconomice a natiunilor care le solicita ajutorul. In continuare vom incerca sa analizam modul prin care politicile acestor institutii reusesc sa mareasca gradul de dependenta al tarilor cu dificultati de dezvoltare, în raport cu natiunile bogate, contribuind astfel la marirea

decalajelor economice dintre natiuni , la adâncirea saraciei în tarile ce contracteaza împrumuturi cu aceste institutii si implicit influentarea dezvoltarii economice.

Joseph Stiglitz – specialistul numarul unu al Bancii Mondiale, din anul 1997 pâna în 2000, laureat al Premiului Nobel pentru economie – care a devenit un oponent redutabil al ideologiei impuse de Fondul Monetar International, în domeniul acordarii unor împrumuturi pentru dezvoltare tarilor din lumea a treia, ca si al practicilor dominante în economia mondiala actuala, subliniaza ca sustinerea globalizarii economice, în conditiile actuale (adica prin impunerea neoliberalismului în relatiile de schimb internationale) va duce la exacerbarea riscurilor sociopolitice si ecologice deja existente, adâncind saracia natiunilor sarace si generând noi focare de violenta si conflict armat.

Cei mai ferventi sustinatori ai neoliberalismului – cei care detin deja cea mai mare parte a avutiei mondiale – recomanda si de multe ori impun tarilor subdezvoltate sau in curs de dezvoltare , adoptarea unui regim neoliberal in domeniul politicilor vamale, dar nu atentioneaza ca in anumite etape de dezvoltare sunt necesare anumite politici economice protectioniste.

Una dintre cauzele majore de adâncire a saraciei din tarile cu dificultati de dezvoltare a derivat din aceea ca tarile bogate, care dicteaza politicile comerciale,si conditiile de acordare a ajutorului economic, au în vedere, în mod tacit, aplicarea

unor strategii de mentinere a tarilor sarace în sfera de disponibilitate si influenta a

tarilor bogate cu care au avut relatii traditionale.

În multe situatii, schemele de acordare a unor împrumuturi sau ajutoare pentru dezvoltare au putine lucruri în comun cu intentia autentica de stimulare a progresului economic din tarile mai sarace. De exemplu, SUA, ca si UE, leaga acordarea ajutoarelor economice de angajarea tarilor receptoare în lupta împotriva terorismului international, ceea ce, pe buna dreptate, naste acuzatii referitoare la compromiterea neutralitatii, impartialitatii si independentei asistentei umanitare.

Alteori, ajutoarele în bani sunt conditionate de achizitionarea unor produse de

la natiunile donatoare, fapt ce poate parea lipsit de urmari negative donatorului, dar nu si receptorului nevoit sa achizitioneze produse, de obicei mai scumpe decât cele de pe alte piete. Beneficiarul nu-si poate exercita, deci, controlul total fata de decizia de a cheltui, într-un fel sau altul, sumele primite ca ajutor. Inter Press Service estimeaza ca acordarea unui ajutor economic legat (conditionat) diminueaza valoarea sa reala cu valori cuprinse între 25 si 40%.

Prin asemenea modalitati, dar si prin intermediul altor tipuri de tranzactii comerciale sau al acordarii unor ajutoare conditionate, mai multi bani sunt transferati de la tarile sarace la cele bogate, decât de la cele bogate la cele sarace. Raportul de schimb este cam de unu la patru. Adica, în timp ce tarile sarace primesc de la cele bogate un ajutor în jur de 50–55 miliarde $/an, cele bogate primesc de la cele sarace, cam 200 miliarde $/an (Kofi Annan, 2003).

În ultimele cinci, sase decenii, multe natiuni au facut eforturi disperate de a

iesi din cercul vicios al saraciei. În numeroase cazuri, eforturile respective au luat

expresia contractarii unor împrumuturi pentru dezvoltare cu unele institutii financiare internationale. Tarile respective au mizat, astfel, pe buna credinta si pe misiunea institutiilor respective de a promova, în primul rând, dezvoltarea economica a tarilor solicitante. O asemenea convingere izvora, în principal, din cunoasterea ratiunilor înfiintarii institutiilor respective.

Facand pe scurt o analiza istorica vedem ca totul a inceput odata cu primele initiative economice ale sistemului mercantilist. In lucrarea Avutia Natiunilor (1776) Adam Smith a dezvaluit abuzul practicat de puterile imperiale asupra tarilor de la periferiile imperiilor. Cu toate acestea nu s-a schimbat prea mult starea in fapt, ci in retorica fiind inlocuita cu liberalizarea comertului intre natiuni.

Marile crize economice mondiale ,ale lunii capitaliste, prima din anii 1872-1895 si cea din anii 1929-1933, au scos la lumina viciul ideologiei liberale in politicile comerciale internationale.

Dupa al doilea razboi mondial John Maynard Keynes a pus bazele modelului de dezvoltare care ii poarta numele potrivit caruia guvernele statelor capitaliste trebuiau sa reglementeze mai consistent viata publica si economica, pentru a asigura o dezvoltare echitabilla in interiorul tarilor dar si la nivel mondial.

In acest context au luat fiinta institutiile de la Bretton Woods – Banca pentru Reconstructie si dezvoltare, transformata in Banca Mondiala si Fondul Monetar International, avand la baza ideile lui Keynes, ce recomandau reglementarea fluxurilor de capital la nivel international, în vederea prevenirii izbucnirii unor noi conflicte armate la nivel mondial, din cauza lipsei de resurse economice pentru dezvoltare, ori din cauza unor probleme legate de serviciul datoriei externe.