De la avantaj comparativ la avantaj național competitiv

Introducere

De-a lungul anilor au aparut diverse teorii cu privire la schimburile economice internationale pornind de la inzestrarea tarilor cu factori de productie. Teoria costurilor absolute a lui A. Smith si maiales teoria costurilor comparative si avantajelor relative elaborata de D. Ricardo au fost primele care au încercat sa raspunda acestei probleme. De la modelele clasice intemeiate pe un singur factor de productie (munca) s-a trecut la modele mai complexe, cu mai multi factori, surprinzand aspecte noi, cum sunt teoria proportiilor si egalizarii factorilor elaborata de E. Heckscher, B. Ohlin si P. Samuelson, teoria costurilor de productie aferente a lui M. Manoilescu, teoriile proportiei neofactorilor si neotehnologiei.

Teoria clasica a avantajului comparativ expusa de Adam Smith acum doua secole nu mai este valabila in intregime. Noua paradigma mai pastreaza din ea doar ideea potrivit careia comertul international este avantajos prin faptul ca elimina necesitatea de a produce toate bunurile si serviciile in tara. Astfel, o tara se poate specializa in acele industrii in care firmele sunt relativ mai productive si aduce prin importuri acele produse si servicii in care firmele sale sunt mai putin productive. In anii din urma, s-a adaugat un segment important acestor fluxuri comerciale traditionale, anume, investitiile straine directe, care permit, in final, un export si in ramurile interne mai putin productive, dar prin plasarea lor in tari in care dotarea cu factori asigura avantajul comparativ. Oricum, concluzia este aceea ca abilitatea de a exporta multe bunuri cu inalta productivitate, care permite natiunii sa importe multe bunuri de mai mica productivitate, este un obiectiv dezirabil fiindca se traduce intr-o productivitate nationala mai mare. Mai departe, insa, legaturile cu varianta clasica se rup ireversibil. Motivul este acela ca teoria avantajului comparativ (sau absolut) lasa nerezolvata problema concurentei, adica, exporturile pe o a treia piata. “Cine ajunge pe a treia piata?” este dilema comertului international in contextul in care participantii (importatorii si exportatorii) provin practic din toate statele lumii.

Din aceasta perspectiva, fluxul clasic de comert exterior- exporturi din industriile productive, importuri in locul industriilor mai putin productive, in combinatie sau nu cu investitiile straine directe- determina ca anumite pozitii de piata sa fie in mod necesar pierdute pentru ca tara sa progreseze. Totusi, anumite schimburi comerciale continua sa fie explicate in termenii avantajului comparativ, indeosebi schimburile din tarile mai putin dezvoltate. Conditiile si caracteristicile concurentei contemporane fac ca, teoretic, dar din ce in ce mai mult si practic, avantajul comparativ la un moment dat sa devina foarte repede irelevant. De aceea, interventia statului, chiar printr-o strategie, pentru dobandirea sau sustinerea avantajului comparativ este foarte probabil sa devina ineficienta.

Pe baza celor spuse mai sus, se poate schita o diagrama a strategiei dezvoltarii economice bazata pe avantajul competitiv: