Dematerializarea Monedei

1. SCURT ISTORIC AL EVOLUŢIEI MONEDEI

Indiferent ce tip de economie de piaţă avem în vedere, toate au un element comun şi anume schimbul. Cu ajutorul acestuia reuşim să măsuram valorile mărfurilor prin comparaţie, adică prin raportarea uneia sau alteia. Valorile a două mărfuri oarecare se găsesc întotdeauna în raport invers proporţional cu cantitaţile schimbare. Cu alte cuvinte, cu cât trebuie sa dai o cantitate mai mare dintr-o marfă în schimb, cu atât valorează mai puţin şi invers, cu cât trebuie sa dai o cantitate mai mică în schimbul alteia, cu atât valorează mai mult.

Trocul, adică schimbul direct al unei mărfi pe o alta marfă (M - M) nu numai că este greoi, dar, în anumite împrejurări, chiar imposibil. Într-adevăr, pentru ca trocul să poată avea loc, trebuie ca posesorul unui obiect oarecare să caute o alta persoana dispusă să dobândească marfa pe care o posedă şi, în acelaşi timp, să-i cedeze tocmai lucrul de care are nevoie. Mai mult decât atât, pentru ca schimbul să aibă loc, cele doua mărfuri trebuie să fie de valori absolut egale.

Greutăţile trocului au silit pe oameni sa găseasca o a treia marfă menită să figureze în fiecare schimb. La început, ei au ales fireşte, ceea ce le era mai familiar şi de folos în general. Astfel, în diverse locuri şi timpuri diferite, rolul acesta l-au îndeplinit fie unele produse spontane ale naturii, fie unele produse ale muncii. Rând pe rând au fost folosite în cadrul schimbului: scoicile, nucile de cocos, penele colorate ale unei păsari, suliţele de silex cioplit, sarea, blănurile de animale sau vitele.

Treptat, din lumea tuturor mărfurilor s-a desprins o marfă care a început să joace rolul de echivalent general. Aceasta marfă nu putea fi alta decât aurul, ales tocmai pentru proprietăţile sale chimice şi fizice (nealterabilitate, maleabilitate ş.a.), care atrag dupa sine o serie de consecinţe economice: uşurinţa transportului (nici o alta marfă nu are adunată atâta valoare într-o greutate atât de mica), durata nelimitată (este inoxidabil), greutatea de a-l falsifica, în fine, o divizibilitate perfectă.

Întrebuintarea aurului în calitate de instrument de schimb nu a însemnat înca bani. Societatea omenească a parcurs mai multe etape pâna a ajunge la banii de aur. La început oamenii s-au servit de metalele preţioase sub forma unor bucăţi brute. Trebuia deci, în orice schimb, mai întâi să fie cântarite, apoi să fie încercate. Repetarea la fiecare schimb a acestei duble operaţii i-a determinat pe oameni sa treacă la utilizarea unor bucăţi taiate din aur, a căror greutate şi titlu erau hotarâte dinainte, fiind în plus, garantate printr-o pecete oarecare. De aici înainte, oamenii nu vor mai cântari barele, ci doar le vor numara. Primii care au avut această idee au fost, se pare, chinezii.

În Europa, prima moneda bătuta din metal este semnalată prin secolul VII (î.e.n.), locul ei de origine fiind Lidia. Ea nu era nici din aur nici din argint, ci facută dintr-un aliaj al celor doua metale, pe care grecii îl numeau “electrum”, fără a avea încă forma de disc. Dar, de aici şi pâna la adevarata moneda nu mai rămasese de facut decât un pas. Mai trebuia eliminat încă un inconvenient care consta în faptul că forma cubică sau neregulată era nu numai incomodă, dar permitea şi falsificarea ei fără a fi recunoscută uşor. Deşi se renunţase la cântarire, de cele mai multe ori era totuşi necesară cântarirea pentru a te asigura că moneda este neştirbită. În scopul înlaturării şi acestor neajunsuri, oamenii au adoptat în final forma unor mici discuri, cu semne în relief pe toata suprafaţa, pe avers, revers şi margine, pentru a nu mai putea fi nici pilită, nici ştirbită fără a lasa urme vizibile asupra desenelor care o acopereau din toate părţile. Aceasta a fost una din investiţiile de prim rang ale civilizaţiei, care a servit mii de ani schimbului ca măsura unanim recunoscută a valorii.

Aşadar, banii sunt un produs al schimbului care au aparut pe o anumită treaptă de dezvoltare a producţiei de mărfuri şi a pieţei. Timp de aproape 26 de secole, mai exact pâna la începutul primului razboi mondial, omenirea a folosit monezi metalice, de aur şi argint, precum şi din alte aliaje. Aproximativ din anul 1600 si pâna în 1914 a existat o etapă de tranziţie în care omenirea a folosit deopotrivă monezi cu valoare proprie, de aur si argint, alături de semne băneşti fără valoare proprie, care reprezentau în circulaţie aurul si argintul. Din aceasta cauză, ele erau de cele mai multe ori convertibile. În sfârşit, începând cu primul război mondial şi pâna astazi am asistat la circulaţia bancnotelor (a banilor de hârtie) convertibile sau neconvertibile şi a banilor de cont.

Dacă avem în vedere întreaga istorie a dezvoltării civilizaţiei umane putem spune că ea a parcurs două mari perioade şi anume: cea a economiei nemonetare, prima şi cea a economiei monetare, a doua. Economia nemonetară a corespuns perioadei istorice în care societatea nu a folosit moneda. Această perioadă s-a caracterizat, mai întâi, printr-o economie de autosubzistenţă, în cadrul cărei n-au existat schimburi şi ca atare nici instrumente de schimb. Apoi, a urmat economia trocului când, de asemenea, nu s-au folosit banii ca intermediari ai schimbului de mărfuri.

După opinia istoricilor, apariţia economiei monetare a corespuns cu apariţia monedei. Odata cu dezvoltarea societăţii, banii au devenit axa în jurul căreia se învârteşte întreaga viaţa economică.

2. PROCESUL DEMATERIALIZĂRII MONEDEI

La sfârşitul secolului al XIX-lea, la puţin timp după statornicirea monometalismului aur clasic, a urmat abandonarea acestui sistem, odată cu declanşarea primului război mondial.