Despre Libertate

Liberalismul economic este o concepţie politică şi economică burgheză care susţine înlocuirea autorităţii arbitrare prin alte forme instituţionale, pentru a se asigura libertatea individului şi libera concurenţă. A apărut în Anglia şi în Franţa, în secolul al XVIII-lea, încadrându-se în contextul găndirii filozofice iluministe şi jucând în acea perioadă un rol progresist în lupta contra feudalismului şi monarhiei absolutiste. O concepţie liberala a fost susţinută atât de economiştii clasici burghezi (A. Smith şi D. Ricardo), cât şi de cei utilitarişti (J. Benthan şi J. Mill). Concepţia liberalistă constă, în principal, în faptul că activitatea economică poate căpăta, în mod natural, un caracter optim în urma acţiunii nestingherite a indivizilor, călăuziţi de interese materiale personale.

Gândirea economică liberală s-a afirmat în lupta cu mercantilismul, doctrină care subordona interesul personal interesului naţional şi justifica amestecul statului în economie. Spre deosebire de mercantilişti, promoterii liberalismului economic clasic sunt adepţi ai individualismului, nonintervenţionismului şi ai ordinii naturale. Ei afirmă că ordinea naturală, care se stabileşte in mod spontan, este valabilă nu numai pentru fenomenele mecanice şi biologice, ci şi pentru cele economice. Ca principale trăsături ale paradigmei liberale clasice pot fi reţinute următoarele:

- libertatea economică şi libera iniţiativă, ca motor al dezvoltării economice;

- statul minimal şi proprietatea privată, ca garanţie a ordinii sociale;

- legile, ordinea naturală şi virtuţile autoreglatoare ale pieţei;

- slujirea interesului individual, ca bază a armoniei sociale;

- concurenţa neîngrădită ca sursă a succesului;

- universalitatea acestor principii.

Autorii clasici descoperă şi studiază legile care reglementează viaţa economică, legi pe care le consideră veşnice şi universale. Temelia unei economii bazate pe respectarea ordinii naturale, spun aceştia, poate fi doar proprietatea privată, care este nu numai o condiţie, ci chiar o garanţie a eficienţei economice. În ceea ce priveşte statul, după părerea clasicilor, acesta are rolul de elaborare si asigurare a funcţionării cadrului juridic, are rolul de „paznic de noapte”. Altfel spus, statul este cel responsabil de apărarea proprietăţii, liniştii politice, ordinii sociale şi intereselor naţionale; statul nu trebuie să se amestece în economie, deoarece, deciziile referitoare la activitatea economică sunt cel mai bine luate de agenţii economici. În acest context, singura formă de organizare a vieţii economice trebuie să fie libera concurenţă.

În ceea ce privşte modul de a vedea doctrina liberalistă, se remarcă liberalişti pesimişti şi liberalişti optimişti. Adam Smith a trasat direcţia cercetărilor economice, problematica, sfera de investigaţie şi instrumentele de analiză. Apoi, doctrina lui a fost completată şi aproundată de simpatizanţi şi succesori, în principal din Anglia şi Franţa timp de aproape un secol.

Având ca punct de plecare acelaşi fond de idei, succesorii săi s-au divizat în două şcoli diferite: liberalii britanici pesimişti (D. Ricardo, T. Malthus) şi liberalii francezi optimişti (J. B. Saz, F. Bastiat). Desigur, această diferenţiere în pesimişti şi optimişti nu se datorează apartenenţei naţionale sau situării georafice, ci contextului în care şi-au format aceştia doctrina. Pesimismul liberalilor britanici se datorează faptului că aceştia au trăit şi acţionat în perioada în care în Anglia se manifesta capitalismul liberei concurenţe, când se petrece prima revoluţie industrială şi se remarcă o serie de trăsături negative ale maşinismului, cum ar fi şomajul, crizele economice, adâncirea diferenţei sociale, creşterea mizeriei şi sărăciei muncitorilor. Optimismul liberalilor francezi este condiţionat nu doar de temperamentul naţional ci şi de faptul că revoluţia industrială a început mai târziu în Franţa decât în Anglia, astfel încât nu se manifestă în acelaşi timp efectele negative pe care le-am amintit anterior. Optimiştii susţineau că aceste fenomene sunt neînsemnate şi trecătoare, că sistemul capitalist are viitor, că probemele economice ce apar pe parcurs se rezolvă de la sine şi că un dezechilibru economic general este imposibil.

Odata cu apariţia economiei politice vulgare, liberalismul economic capătă un caracter neştiinţific şi apologetic, susţinând pretinsa superioritate a unor relaţii de producţie care începuseră să-şi dovedească caracterul perimat. Remarcăm în acest sens concepţiile lui J. B. Say şi F. Bastiat. Primul a elaborat aşa numita „lege a pieţelor” conform căreia fiecare produs îşi crează propria sa piaţă, trăgând de aici concluzia funcţionării perfecte a unui mecanism economic bazat pe proprietatea privată şi pe libera concurenţă. Pe măsura dezvotării marxismului şi a intensificării elementelor de instabilitate a capitalismului, liberalismul economic îşi pierde treptat influenţa. Lovitura de raţie a fost data liberalismului la apariţia keynesismului, care a devenit concepţia dominantă în economia politică burgeză următoare.