Dezvoltarea Durabilă și Viitorul Ei

A apărut, recent, un termen ce poate caracteriza acest început de mileniu: „economia ecologică”, având drept obiective: „Dezvoltarea – Durabilă pluridirecţională a economiei prin propriul său progres, armonia cu Natura şi Umanitatea, utilizarea întregii capacităţi de creaţie şi o politică ecologică a sănătăţii”. O astfel de abordare constituie o soluţie pentru prezent şi viitor. Puţin utopic astăzi, dar poate că viitorul nu va mai oferi răgazul de a sta la îndoială şi de a căuta soluţii de salvare. Noţiunea de Dezvoltare Durabilă, se referă la acel tip de dezvoltare economică care asigură satisfacerea necesităţilor prezente fără a compromite posiblităţile generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile cerinţe. Obiectivul major al dezvoltării durabile, acelaşi pentru orice stat al lumii, de la cele mai bogate ţări şi până la ţările Lumii a Treia, este satisfacerea necesităţilor şi aspiraţiilor, fără a compromite viitorul următoarelor generaţi. Conceptul de dezvoltare durabilă desemnează totalitatea formelor și metodelor de dezvoltare socio-economică, al căror fundament îl reprezintă în primul rând asigurarea unui echilibru între aceste sisteme socio-economice și elementele capitalului natural.(fig.1)

Componentele esenţiale ale unei strategii pentru o dezvoltare durabilă sunt clar definite. Ele prevăd stabilizarea creşterii demografice, reducerea dependenţei de hidrocarburi, promovarea resurselor de energie regenerabile, conservarea solului, protejarea sistemelor biologice, reciclarea materialelor. Apariţia şi dezvoltarea unor meşteşuguri au impus un consum sporit de resurse naturale, ceea ce a condus la o exploatare iraţională a unor resurse minerale (minereuri, petrol) sau naturale (lemn). Este epoca abundenţei de resurse, când nimeni nu-şi pune probleme legate de posibilitatea epuizării resurselor sau de eficientizarea consumurilor. Astfel de probleme nu se pun nici în perioada de vârf a unor ramuri industriale. Într-un minut dispar 20 ha pădure, într-o zi trec în nefiinţă trei specii plante şi o specie de fiinţe mobile; o treime din arborii existenţi în 1900 (2 mld. ha) nu mai existau în 1952; jumătate din humus s-a distrus în ultimii 60 de ani (pentru refacere sunt necesari 7000 ani), o treime din solul cultivabil a dispărut (1,5 mld.ha); jumătate din cantitatea de cărbuni exploataţi în ultimii 800 ani au fost extraşi în ultimii 50 ani; jumătate din cantitatea de petrol extrasă din 1850 s-a folosit în ultimii 10 ani; se extrag zilnic 30 tone minereuri pe locuitor şi sunt scoase din circuitul agricol 6 milioane ha/an (o suprafaţă de două ori cât Albania, de 3 ori cât Israel, de 5 ori cât Jamaica).

Aspecte generale privind deteriorarea mediului înconjurător. În ultimele decenii ale secolului XX, criza mediului înconjurător a căpătat noi dimensiuni, incluzând o multitudine de aspecte, cum ar fi: criza economică, criza de materii prime, criza demografică, criza energetică, criza alimentară, criza ecologică. În condiţiile dezvoltării tehnologice şi a cercetării ştiinţifice, ar fi trebuit ca omenirea să se preocupe mai mult de gândirea şi operaţionalizarea unor soluţii – tehnice, tehnologice, economice, de stopare a erodării mediului înconjurător şi de îmbunătăţire a acestuia, fenomen care, din păcate, nu a avut loc.

Cele prezentate anterior conduc la o serie de concluzii frecvent întâlnite în lucrări de referinţă apărute în a doua jumătate a secolului XX. Prima se referă la faptul că, prin activitatea sa economică, omul a fost permanent într-o interacţiune puternică cu ecosistemul din natură, influenţându-le, atât prin ceea ce a preluat cât şi prin ceea ce a restituit în acestea. Fiind preocupat mai mult de satisfacerea propriilor necesităţi şi dorinţe, mizând pe abundenţa de resurse şi pe capacitatea de regenerare a unor resurse naturale, omul a scăpat din vedere necesitatea de a sprijinii natura în efortul ei de refacere şi de a o ocrotii. Totodată, grija faţă de generaţiile viitoare a fost şi ea redusă, mizându-se tot pe inepuizabilitatea resurselor. O lungă perioadă de timp, dorinţa de a obţine un profit cât mai mare a condus la exploatarea şi consumul iraţional de resurse. O altă idee vizează corelaţia dintre creşterea economică şi consumul de resurse, cu efecte negative asupra ecosistemelor de pe Terra.

Conştienţi de dimensiunile consumului de resurse şi de caracterul limitat al acestora, o serie de specialişti au elaborat scenarii dintre cele mai pesimiste privind orizontul temporal al epuizării acestora. Conform primului Raport al Clubului de la Roma, o serie de resurse naturale neregenerabile ar fi trebuit să fie, deja, epuizate chiar şi în condiţiile creşterii de cinci ori a rezervelor cunoscute la momentul respectiv. Analiza şi proiecţiile efectuate au avut meritul de a fi atenţionat foarte serios şi cu autoritatea impusă de renumele ştiintific al autorilor, asupra situaţiei în care se găsea omenirea şi a perspectivelor sumbre care rezultau. Au fost subestimate, însă progresele tehnice şi tehnologice care au urmat şi au fost neglijate efectele favorabile posibile generate de utilizarea înlocuitorilor şi de recuperarea şi refolosirea unor materiale.