Doctrina Mercantilistă

Curentul de gândire mercantilist este specific secolelor XVI-XVII şi a dominat viaţa economică, sub aspect teoretico-practic, până la mijlocul sec. al-XVIII-lea. El a apărut şi s-a dezvoltat sub impulsul economiei de schimb în cadrul căreia, capitalul comercial a jucat cu rol esenţial. Cu toate că, prin excelenţă, acest curent de gândire economică manifestă un empirism accentuat, totuşi, ideile şi preceptele emise au vizat găsirea unor soluţii de politică economică menite să ducă la sporirea veniturilor statului şi la consolidarea poziţiilor burgheziei (la început cea comercială) aflată în plină ascensiune în peisajul economic general, caracterizat iniţial de cooperaţia capitalistă simplă şi ulterior, de către manufacturi.

Doctrina economică mercantilistă constituie un prim curent de gândire economică modernă care a susţinut necesitatea dezvoltării comerţului exterior al statelor lumii în scopul creşterii bogăţiei naţionale. Adepţii mercantilismului au situat în centrul atenţiei sfera circulaţiei mărfurilor, în special metalele preţioase şi banii, construind teoria lor pe două idei fundamentale:

1. Unica formă a bogăţiei unei naţiuni ar consta în bani, adică în metalele preţioase din care aceştia erau confecţionaţi – aurul şi argintul.

2. Profitul era obiectivul operaţiunilor de comerţ, obţinut în sfera circulaţiei mărfurilor, mai ales în comerţul exterior, datorită faptului că mărfurile erau vândute la preţuri mai mari decât cele de cumpărare. Profitul era astfel, un mijloc de sporire a avuţiei statelor moderne.

Evoluţia mercantilismului cuprinde două mari perioade:

- Mercantilismul timpuriu (sistemul monetar) se baza pe acumularea metalelor preţioase în interiorul unui stat prin orice metodă (mercantilismul spaniol şi portughez). Gânditorii reprezentativi ai acestei perioade au fost spaniolii Luiz Ortiz, Gonzales de Cellorigo, A. de Rojas şi Wiliam Stafford.

- Mercantilismul dezvoltat (sistemul balanţei comerciale) se baza pe derularea unor fluxuri comerciale astfel încât volumul şi valoarea exportului să fie mai mari decât volumul şi valoarea importului. Diferenţa respectivă (balanţa activă comercială, respectiv de plăţi) trebuia să intre în ţară sub formă de metale preţioase.

Componentele definitorii erau: industrializarea, protecţionismul vamal şi balanţa activă de plăţi externe. Reprezentativi pentru această perioadă au fost: Antonio Serra, Antoine de Montchretien, Thomas Mun.

Fondul comun al ideilor mercantiliste s-au particularizat însă pe zone geografice şi ţări în funcţie de politicile economice elaborate şi de soluţiile propuse la un moment dat pentru creşterea avuţiei. Astfel, putem vorbi de cele trei căi de îmbogăţire, în concepţia mercantilistă, şi anume:

a) îmbogăţirea prin comerţ;

b) îmbogăţirea prin industrie;

c) îmbogăţirea prin monedă.

În Spania şi Portugalia, economiştii s-au preocupat de conservarea metalelor preţioase provenite din noile continente cucerite şi de interzicerea scoaterii din ţară a acestora. Prin excelenţă, avem de-a face cu un mercantilism metalist, în cadrul căruia se întreprind o serie de măsuri prohibitive în domeniul importului de mărfuri străine, măsuri care au condus la ruinarea economiei. În aceste cazuri putem vorbi de îmbogăţirea prin monedă.

Mercantilismul industrialist sau îmbogăţirea prin industrie, fondat în Franţa de Jean Bodin, Montchretien şi Colbert, a avut drept obiectiv esenţial, achiziţia de metale preţioase prin practicarea unei politici de dezvoltare industrială, pe baza reglementărilor şi interdicţiilor statului. Ideea de bază a mercantilismului industrialist constă în faptul că, puterea politică nu poate fi legată decât de expansiunea comercială. Dezvoltarea industrială este privită în cadrul acestui proces, ca un instrument, rolul decisiv revenind statului prin aplicarea unor subvenţii pentru dezvoltarea manufacturilor, paralel cu aplicarea unor politici protecţioniste riguroase.

Mercantilismul comercialist sau îmbogăţirea prin comerţ a fost practicat îndeosebi în Marea Britanie, deoarece sursele cele mai mari de bogăţie le constituiau comerţul şi navigaţia, efectuate sub reglementări stricte îndreptate spre protecţia şi favorizarea expansiunii acestora. De exemplu, prin Actele de Navigaţie ale lui Cromwell şi Charles al II-lea se asigura protecţia marinei comerciale engleze în detrimentul celei olandeze pentru că, o navă străină nu putea exporta în Marea Britanie decât mărfuri produse în ţara de origine. Comerţul exterior englez nu se putea face decât prin intermediul navelor construite în şantierele engleze, care aparţineau armatorilor englezi şi pe care serveau echipaje şi ofiţeri englezi.