Doctrine Economice

În viziunea vechilor indieni:

În India Antică idei economice întilnim în codul de legi “Arthaşara”, în care erau reflectate: modul de încasare a impozitelor, modul de confiscare a averii obţinute pe cale necinstită, sistemul diversificate de penalităţi pentru încălcare legilor în vigoare, controlul asupra mijloacelor de măsură şi greutatea, cît şi a calităţii mărfurilor, acumularea averii etc…

Principalal particularitate a vechii civilizaţii indiene constă în divizarea societăţii în caste: Brahman, cşatria, vaişa şi şutra. Potrivit Vedelor reprezentanţii primelor trei caste aveau misiunea de a aduna avere, îmbogăţirea fiind considerată nu numai o faptă lăudabilă, ci şi o datorie sfîntă, domina convingerea că omul care reuşeşte să se pricopsească, sa devină bogat este un ales al zeilor, pe cînd cel sărac este lipsit de bunăvoinţa lor.

Mult mai tîrziu, această ideie a fost actualizată şi dezvoltată de către marele cugetător şi reformator religios Indian. S. Vivekenada – care scrie în lucrarea sa Kharma – yoga: “Mireanul trebuie să lupte energic pentru a acumula două lucruri -mai întîi cunoştinţe , apoi avuţie. Aceasta este datoria lui şi este un om de nimic dacă nu îşi îndeplineşte datoria. Mireanul care nu luptă pentru a aduna avuţie procedează immoral.”

În viziunea celebrilor filozofi:

În linii mari , Xenofon , Platon şi Aristotel, cu toţii filozofi celebri şi apărători ai intereselor unei elite spirituale au condamnat avuţia, însă doar în măsură în care aceasta îl lega pe îm de lucruri, îl înrobea, impingîndu – l spre degradare spirituală.

Platon (427- 347 î. Hr.) – cere suprimarea proprietîţii private şi înlocuirea acesteia prin proprietatea colectivă. Fiindcă proprietatea privată încurajează individualismul, alimentează setae de pricopsire şi îl sileşte pe om să dea prioritate întereselor personale, în detrimenul celor collective. “Comunismul ” lui, în care pînă şi femeile şi copiii trebuie să fie comuni în care se interzice a avea obiecte de aur şi argint şi a duce un mod de viaţă luxos. El este un communism aristocratic, de elită. Înţeleptul antic susţine că comunitatea de avere şi de familii este acceptabilă doar în cazul ărimelor două clase: filozofii şi militarii. Cît priveşte ţăranii şi meseriaşii aceştea vor avea şi pe viitor proprietatea privată. Întrucît nu sîn capabili sa se ridice la acel nivel spiritual indispensabil pentru a renunţa la sclavia bunurilor materiale, la proprietate .

Aristotel (384 -322 î.Hr) – tratează bogăţia de pe poziţia utilizării ei, distingînd astfel două forme ale acesteia: una din ele constă din bunurile necesare satisfacerii nevoilor de toate zilele, cealaltă - din acumularea de bani. Pe cea de a doua formă a avuţiei o dispreţuieşte şi o condamnă. Aristotel defineşte două modalităţi diferite de a spori bogăţia: “Economia domestică şi hrematistica”. Prin prima se subînţelege arta de a obţine bunurile necesare satisfacerii cerinţelor raţionale. Adoua este o forma de organizare a activităţii economice bazate pe schimb şi care urmăreşte scopul acumulării bogăţiei sub formă de bani, ea este condamnată nu numai pentru că ea contravene idealurilor sale spirituale ci şi pentru că nu poate fi ţinută sub control. În viziunea lui Aristotel culmea harematisticii o constituie camăta, pe care, fireşte, o condamnă în termini categorici deoarece susţine el, “ banii nu nasc copii”.

În viziunea biblică:

În linii mari Biblia, Cartea Sfîntă a tuturor creştinilor, ia apărarea celor mai săraci, celor mai nepastuiţi dintre ei. Ea dezaprobă zgîrcenia, cupiditatea, furturile, abuzurile şi setae de pricopsire, subliniind că “dragostea de bani este rădăcina tuturor relelor.” Profeţii biblici condamnă avuţia, inegalitatea de avere şi mai ales camăta, considerată a se afla la temelia îmbogăţirii unora şi a sărăcirii altora, cu atîta vehemenţă şi petere de convingere. Biblia afirmă că proprietatea prvată este considerată a fi piedica prinipală în calea desăvîrşirii spirituale a omului. Renunţarea la proprietate este strict benevolă, această renunţaree poate fi acceptată doar de acele persi’oane care au atins un anumit nivel în evoluţia lor spirituală, şi doresc să urmeze calea perfecţionării şi a cunoaşterii lui Dumnezeu.

Toma D’ Aquino – admite existenţa proprietăţii private care permite fiecărui om să trăiască în conformitate cu “standardul ” de viaţă propriu păturii socilae din care face parte. El admite proprietatea privată, cît şi dorinţa firească a omului de a o spori, dar cu condiţia că aceasta să fie folosită spre binele întregii societăţi, în conformitate cu interesull general.

În viziunea mercateliştilor

Bogăţia încetează a mai fi condamnată, iar viaţa terestră nu mai este considerată doar ca o etapă de pregătire spirituală pentru viaţa veşnică de după moarte.

Luther şi Calvin – au schimbat din temelie felul de a explica succesul economic şi setae de îmbogăţire. Potrivit învăţăturii lui Calvin dacă are venituri mari, dacă afacerile îi merg bine, el nu va arde în flăcările Tartarului. Succesul economic îi arată omului că el este alesul lui Dumnezeu, dar profitul obţinut nu poate fi risipit în vînt, nu poate fi consumat pentru procuraea obiectelor de lux, dar urmează sa fie acumulată apoi să fie reînvestită în producţie. Astfel in centrul preocupărilor societăţii se pune problema îmbogăţirii.

Mecanteliştii au fost primii care au declarat la nivel de teorie, că îmbogăţirea este o faptă lăudabilă. Mai mult ei au încercat să argumenteze teya precum că preocuparea principala atît a indivizilor cît şi a statului trebuie să fie sporirea avuţiei. Identificînd avuţia unei ţări cu stocul de aur şi de argint de care dispune aceasta, mercanteliştii, ignorau celelalte forme a avuţiei , cum ar fi pămîntul, construcţiile, bunurile de consum etc…Considerînd că aurul şi argintul este forma ideală a bogăţiei ca izvor al acestei bogăţii mercanteliştii acceptă comerţul, circulaţia mărfurilor, în mod special, comerţul exterior, deoarece acesta era considerat drept sfera economică principală în care se obţine creşterea cantităţii de bani, sporul de bogaţie.