Echilibrul financiar al întreprinderii

Teoria echilibrului a fost prezentă mereu în scrisul economic atât la nivel micro cât și la nivel macroeconomic.

Binecunoscutul economist Kaynes lasă să se înțeleagă că echilibrul economic se realizează “ori de câte ori sunt egale cererea globală și oferta globală. Atunci când cererea este cu mult mai mica decât oferta, aceasta din urmă de adaptează la noile condiții, fapt care determină neutilizarea unei părți din aparatul tehnic de producție și din forța de muncă disponibilă. Această situație este numită de Kaynes ca fiind un echilibru de subutilizare.”

Existența și instabilitatea fenomenului economic a impus utilizarea noțiunii de echilibru dinamic ce presupune o succesiune de elemente de antiechilibru, cu tendințe de reconstituire a unui alt punct de echilibru, la alt nivel.

În literatură se mai întâlnesc expresii ca: echilibru static, echilibru stabil, echilibru instabil, echilibru optim. În condițiile în care schimbarea unui element sau altuia dă naștere tendinței de restaurare a echilibrului sau unui process de ajustare spre formarea unui nou echilibru, acesta este considerat un echilibru stabil. Atunci însă când nu se produc astfel de tendințe, echilibrul este instabil. Realizarea echilibrului static pare imposibilă într-o activitate dinamică, așa cum este activitatea economică.

Echilibrul financiar, în sensul care interesează lucrarea de față, exprimă egalitatea dintre sursele financiare și mijloacele economice necesare desfășurării activității de exploatare și comercializare pe termen lung și scurt.

Echilibrul financiar se realizează pe termen, astfel:

- Echilibru pe termen lung, când se compară capitalul permanent cu activele imobilizate (fond de rulment)

- Echilibru curent, când se compară activele circulante cu obligațiile pe termen scurt (necesarul de fond de rulment)

- Echilibrul pe termen scurt, când se compară fondul de rulment cu necesarul de fond de rulment (trezoreria)

Relațiile de principiu în analiza echilibrului financiar sunt:

Active imobilizat=Capital permanent

Active circulante=Datorii pe termen scurt

2. Analiza statică a echilibrului financiar

Bilanțul este instrumental de reflectare a echilibrului financiar al întreprinderii, la încheierea exercițiului, de reflectare materială a modului de utilizare a capitalurilor proprii și împrumutate. Deci, bilanțul oferă criterii de apreciere a echilibrului financiar al întreprinderii la un moment dat. Structura bilanțului contabil se apropie tot mai mult de o prezentare funcțională (pe activități) a datelor contabile, în detrimentul unei prezentări, după criterii financiare, de lichiditate și exigibilitate. De aceea se impune o pegătire a informației contabile pentru analiza financiară.

Bilanțul financiar oferă informații statice despre patrimoniul întreprinderii, fiind o reflectare fidelă a momentului în care acesta este întocmit. Denumit și bilanț lichiditate-exigibilitate, bilanțul financiar urmărește să pună în evidență capacitatea întreprinderii de a-și onora angajamentele la terți.

Asupra bilanțului contabil după repartizarea profitului se aplică următoarele corecții pentru obținerea bilanțului financiar:

- Retratarea bilanțului, care presupune eliminarea elementelor de active fictive, retratarea grupei de conturi de regularizare pasiv și reclasificarea provizioanelor pentru riscuri și cheltuieli.

- Înregistrarea datoriei fiscal.

Datoria fiscală acționează pe de o parte prin diminuarea capitalurilor proprii, iar pe de altă parte prin creșterea datoriilor pe termen scurt.

- Regruparea elementelor bilanțiere prin agregarea anumitor date și divizarea altora în funcție strict de gradul de lichiditate al activelor și de exigibilitate al pasivelor, astfel încât să se obțină valori semnificative din punct de vedere financiar.

A. Analiza fondului de rulment

În teoria economică, conceptul al fondului de rulment de către utilizarea bilanțului financiar este fondul de rulment net. Acesta se calculează pe baza bilanțului financiar care prezintă activul și pasivul ca formate din două mase: o masa relativ stabilă (formată din capitaluri permanente și active imobilizate) și o masă mobilă (formată din obligații pe termen scurt și active circulante). Pornind de la această împărțire a elementelor în bilanțul financiar și de la echilibrul ce trebuie să existe între durata unei operații de finanțare și durata surselor de finanțare, putem evidenția două reguli principale ale finanțării: