Echilibrul și Dezechilibrul Economic

1. Teoria echilibrului economic - concept, forme, condiţii de echilibru, obiective

2. Formele dezechilibrului economic

1. Teoria economică clasică şi neoclasică referitoare la echilibrul macroeconomic

În viziunea şcolii liberale clasice, piaţa, prin mecanismul cererii şi ofertei, se poate autoregla generând venituri pentru producători şi pentru forţa de muncă utilizată în procesul de producţie şi, în plus, poate conduce la dezvoltare economico – socială, fără intervenţia în economie a statului.

Economişti recunoscuţi ai acestui curent de gândire liberal sunt Adam Smith (conceptul de referinţă – „mâna invizibilă”) şi Jean Baptiste Say.

„Legea lui Say” enunţă că „oricare cerere, manifestată pe o piaţă oarecare, deţine suportul unei producţii şi oferte concomitente” – explicând astfel legătura de interdependenţă şi condiţionalitate dintre pieţele produselor şi serviciilor (cerute şi oferite) şi piaţa factorilor de producţie, printre care piaţa muncii.

Însă pe piaţa muncii intervine latura socială a activităţii economice, factorul de producţie uman fiindmai complex, el necesită o abordare complexă: din prisma raţionalităţii şi eficienţei economice şi, de asemenea, prin prisma asigurării unui nivel de trai decent şi a protecţiei sociale.

Putem concluziona astfel: conform teoriei clasice şi neoclasice, într-o societate acţionează mecanisme naturale de schimb, iar producţia naţională se stabileşte spontan şi necesar la acel nivel la care toţi lucrătorii sunt ocupaţi deplin şi toate capitalurile disponibile sunt utilizate de asemenea integral.

Cu alte cuvinte, echilibrul economic general se produce atunci când într-o economie există starea de ocupare deplină a forţei de muncă. Modelul clasic presupune un echilibru caracterizat prin maximizarea producţiei, a beneficiilor şi tuturor remuneraţiilor.

Principiul „laissez – faire” descrie un mediu în care tranzacţiile între părţi private sunt libere de intervenţia statului (inclusiv de reglementări restrictive, taxe, tarife şi monopoluri).

Teoria Keynesiană referitoare la echilibrul macroeconomic

Profesorul englez John M.Keynes (1883-1946) publică în 1936 „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor”, o carte ce a însemnat un adevărat punct de cotitură în ştiinţa economică şi totodată o adevarată ruptură cu teoria neoclasică, acuzată de a fi incapabilă să ţină seama de faptele istorice.

John Maynard Keynes este cel ce a creat un nou curent de gândire, reconstruind conceptual „rolul statului” într-o economie naţională („mâna vizibilă”).

John Maynard Keynes a oferit un nou model de analiză a funcţionării economiei.

Keynes a susţinut neputinţa mecanismului liber al pieţei, la nivel macroeconomic, de a-şi autoregla dezechilibrele, deci rolul statului este de a interveni în rezolvarea problemelor macroeconomice şi pentru echilibrarea economiei naţionale.

Mecanismul pieţei, oricât de perfect ar părea, s-a dovedit a fi incapabil de a rezolva automat toate problemele cu care se confruntă o economie - şomaj, inflaţie, crize - ele pot fi aplanate doar la nivelul întregii economii, prin promovarea politicilor economice ale statului (fiscale, monetare).

Cea mai puternică criză poate fi considerată Marea Depresiune a anilor 1929-1933, când s-au înregistrat venituri foarte scăzute şi un şomaj masiv ( în anul cel mai critic, 1933, un sfert din forţa de muncă a S.U.A. se afla în şomaj, iar PNB real a fost cu 30% sub nivelul anului 1929).

Teoria economică clasică părea incapabilă să explice Marea Depresiune, având în vedere că ea susţinea că venitul naţional depinde de ofertele factorilor de producţie şi de tehnologia existentă, dar în realitate nu s-au înregistrat modificări substanţiale ale acestor oferte din 1929 şi până în 1933.

În primul rand, J.Keynes depăşeşte concepţia clasică potrivit căreia echilibrul economic era privit ca o staredurabilă bazată pe principiul autoreglării pieţei, stare în care domnea utilizarea deplină a forţei de muncă şi a capitalului datorită permanentei oscilaţii a sistemului de preţuri.

Keynes tratează echilibrul în termeni de flux, adică în sens dinamic, nu static. Şi în modelul elaborat de el problema de bază a echilibrului şi dezvoltării o constituie tot ocuparea forţei de muncă.

Dar Keynes demonstrează că, pe termen scurt, echilibrul poate fi însoţit de subocupare. Relaţia cauzală care conduce la subutilizarea unei părţi a forţei de muncă este cea care se formează între investiţii, economii şi venitul naţional.

Principalele caracteristici ale modelului keynesian se reduc la următoarele aspecte:

a) se bazează pe o teorie dinamică a fluxurilor economice, compatibilă cu o pluralitate de echilibre diferite, între care echilibrul ocupării depline constituie una dintre posibilităţi;

b) include mai multe variabile decât modelul clasic şi presupune, în consecinţă, mai puţine constante;

c) presupune o abordare în termeni de circuit, astfel că modelul economic constă în relaţii de cauzalitate între variabilele care se influenţează reciproc şi care asigură realizarea echilibrului global;

d) acest model evidenţiază importanţa cererii globale în asigurarea echilibrului economic;

e) funcţionalitatea şi înţelegerea modelului keynesian presupun analiza raportului ce se stabileşte între anticipările agenţilor economici şi răspunsurile realităţii.

În cadrul modelului de echilibru elaborat de J. M. Keynes, sunt esenţiale cunoscutele ecuaţii de echilibru, privind relaţiile dintre venit (Y), consum (C), investiţii (I) şi economii (S), astfel:

Y = C + I => C = Y – I şi I = Y - C;

Dar S = Y – C => S = I,

aceasta din urmă fiind o relaţie fundamentală, deoarece transformarea economiilor în investiţii reprezintă cheia problemei în realizarea echilibrului economic.