Ecoeconomie - Obiectul de Studiu și Importanța Disciplinei

“Mediul este marele relevator al paradoxurilor actuale, revelatorul la cer strigător, al absurdităţilor şi dezechilibrelor în care noi am plonjat datorită hiatusu-lui dintre interesul particular recunoscut şi interesul general ocultat”. — Carlo Ripa di Meana —

Ecoeconomia este o ramură a ştiinţelor economice, al cărui obiect îl constituie gestionarea naturii din punct de vedere al îmbinării armonioase a intereselor imediate, pe termen scurt, cu cele de perspectivă pe termen lung şi permanent al societăţii omeneşti în condiţiile maximizării efortului depus pentru gestionarea sa.

Scopul nemijlocit al acestei ramuri noi a ştiinţei este cercetarea, descoperirea, înţelegerea, descrierea şi explicarea principiilor şi legilor care guvernează mişcarea eco-ecologică - apariţia, funcţionarea şi evoluţia metasistemului eco-ecologic şi a subdiviziunilor sale. Notăm de la început că ecoeconomia reală reprezintă o alcătuire, o formă sistemică de organizare şi funcţionare a celei mai mari CASE a fiinţelor umane şi anume Planeta PĂMÂNT. Ecoeconomia ca realitate nu este şi deci nu trebuie considerată o însumare matematică sau apropiere ori alipire spaţial-geografică a economiei şi naturii înconjurătoare, a economicului şi ecologicului.

Ecoeconomia este utilă şi necesară nu numai pentru economişti, ci şi pentru ingineri, indiferent de domeniu, industrie, construcţii, agricultură, transporturi, comerţ etc. Aceste cunoştinţe le îmbogăţesc mintea cu adevăruri esenţiale despre principiile şi legile care, în ultimă instanţă impun ordinea în universul eco-ecologic şi guvernează mişcarea economică ecologistă într-o măsură tot mai mare. Eco-ecologia este ceva mult mai mult decât însumarea şi apropierea celor două părţi componente. Acesta este obiectul ştiinţei, care, după părerea unora se numeşte tot eco-economie, şi care, luând în stăpânire intelectuală propriul său obiect – trebuie să construiască sistemul teoretico-metodologic şi conceptual al sistemului real eco-eco. Concomitent, o parte a ştiinţei eco-ecologice o constituie cunoaşterea de sine – cunoaşterea propriei sale naşteri şi dezvoltări. Cunoaşterea de sine nu reprezintă nimic altceva, decât autocunoaşterea.

Originea denumirii de “ecoeconomie” aparţine savantului american Lester R. Brown. El a intitulat una din lucrările sale fundamentale „Eco-Economy: Building an Economy for the Earth” - “ECO-ECONOMIE: Crearea unei economii pentru planeta noastră”, lucrare care a văzut lumina tiparului în Statele Unite ale Americii în anul 2001. În acelaşi an, această carte a apărut în limba română, graţie înţelepciunii Editurii Tehnice din Bucureşti. Etimologic vorbind, eco-economia îşi are rădăcina în grecescul OIKOS care desemnează casă, gospodărie casnică,habitat, cetate. De altfel, ecoeconomia care este sinonimă cu economia ecologică este expresia recunoaşterii existenţei unui subsistem rezultat din interacţiunea multiplă, obiectivă dintre două realităţi – realitatea economică şirealitatea ecologică. Semnificativ este, de aceea, şi faptul că economia şi ecologia au aceeaşi rădăcină. După cum se ştie economia îşi are înainte mergătorul în oikonomia cuvânt compus din OIKOS şi NOMOS acesta din urmă însemnând lege. Rădăcinile ecologiei sunt tot două cuvinte greceşti – oikos şi logos , acesta din urmă însemnând ştiinţă, discurs, cuvântare, ordine.

Ecoconomia capătă un rol tot mai important în dezvoltarea durabilă, de unde necesitatea tot mai des dezbatută de a asigura echitatea între generaţii, dar si în cadrul acestora. Conform paradigmei ecoeconomice, o economie durabilă respectă „oferta” ecosistemelor, fiind dependentă de toate resursele acestuia, precum: resursele piscicole; resursele forestiere; păşunile ăi fâneţele; terenul arabil, etc. Atâta timp cât recoltele nu depăşesc oferta durabilă, poate fi susţinută acceptarea limitelor sistemelor naturale. Economiile bazate pe semnale greşite primite din partea pieţelor, referitoare la volumul cererii, vor conduce la decizii de creştere iraţională a ofertei de produse (în special agricole); decizii ce constituie „reţeta” cea mai bună pentru distrugerea sistemelor naturale.

Efectele poluarii şi analiza lor în raport cu costurile antipoluante

Bunurile care formează obiectul tranzacţiilor economice (vânzare-¬cumparare), de regulă sunt rezultate ale muncii. La baza evaluării lor stau costurile de producţie. Pentru a realiza o producţie în mod eficient producătorii sunt puşi în situaţia de a minimiza costurile proprii de producţie, întrucât aceasta este calea principală de sporire a beneficiului, ca şi a celorlalţi indicatori financiari. Se poate spune că în acest fel are loc alocarea eficientă a resurselor pentru care unităţile economice sunt cointeresate. Ele au interesul de a economisi resursele proprii şi, prin urmare, sunt preocupate de a minimiza şi aşa-numitul cost local.

Procesele economice însă, aşa cum am vazut, pe masură ce se intensifică şi se multiplică, produc şi evacuează în mediu cantităţi sporite de reziduuri poluante, cu efecte externe negative, ce provoacă pagube crescânde factorilor de mediu de interes public, precum şi unităţilor economice şi sociale, populaţiei. Aceste pagube se mai numesc şi costuri sociale. Ele nu sunt evidenţiate în aşa numitele costuri locale şi, ca atare, nu sunt cuprinse în cheltuielile de producţie ale întreprinderii producătoare de reziduuri poluante şi deci nici în sistemul general de preţuri. În acest caz nu mai poate fi vorba de alocarea eficientă a resurselor, deoarece apare contradicţia între interesele generale ale societăţii şi interesele locale ale unităţilor economice de a reduce la minim cheltuielile. Când este vorba de efecte negative sau de pagube externe, unităţile economice nu sunt interesate în acţiuni antipoluante. Mai mult, în condiţiile minimizării cheltuielilor interne ele sunt interesate să evacueze în afară (în mediul înconjurător), reziduurile poluante. Alocarea optimă a resurselor se poate asigura numai printr-o adaptare corespunzătoare a analizei ca şi a pârghiilor economice, cerinţelor privind protecţia mediului prin integrarea problemelor mediului în economie.

În legatură cu alocarea optimă a resurselor în condiţiile apariţiei unor diferenţe între cele două categorii de costuri, ca urmare a existenţei efectelor externe prin poluare, au fost făcute diferite încercări de a adapta în mod corespunzător şi a aplica unele tipuri de analize economie. În cele ce urmează vom reda pe scurt conţinutul unora din acestea.