Economia Japoniei postbelice - cultura japoneză a afacerilor

Transformarea Japoniei in perioada postbelica dintr-o tara cu o economie ruinata si bulversata de conflagratia mondiala in a 2 a putere economica , dupa Statele Unite a fost apreciata ca fiind un miracol economic si un fenomen istoric.

Conform specialistilor, ingredientele acestei cresteri spectaculoase au fost, pe rand investitiile americane si interventionismul guvernului japonez cu predilectie prin inermediul Ministerului Industriei si Comertului International. Caracteristicile aparte ale economiei japoneze pe perioada “miracolului” includ: cooperararea producatorilor, furnizorilor, distribuitorilor si a bancilor in grupuri omogene si sudate numite Keiratsu , puternicile organizatii sindicale, care instituie sistemul shuntM , sau sezonul negocierilor salariale, relatii apropiate cu birocratii din guvern si garantia angajarii pe viata shushin koyo in marile corporatii si fabricile unde activeaza segmentul de muncitori “blue-collar”, adica muncitorii industriali (care se deosebesc de cei ce lucreaza in sectorul serviciilor- sistemul extinzandu-se ulterior si asupra “white-collar” ).

Artizanii dezvoltarii

Actiunile Ministerului Industriei si Comertului International (MICI) au fost cruciale pentru efortul economic postebelic japonez. Potrivit unor specialisti cum ar fi Chalmers Johnson, nu exista caz de interventionism statal cu impact mai mare decat cel exercitat de MICI. Fondat in 1949, Ministerul a coordonat diverse industrii, inclusiv nou emergentele keiratsu, avand mereu ca obiectiv atingerea convergentei intre interesul economic particular si planurile de productie nationale. In prima faza, MICI a regelmentat preturile de import a tehnologiei noi, de care Japonia avea disperata nevoie, iar prin echipamente noi si standardizare, productia a crescut exponential. Ulterior, MICI a capatat atributia de a reglementa toate importurile.

In 1951, MICI a pus bazele Bancii Japoneze de Dezvoltare, care a asigurat sectorului privat capitaluri pentru termen lung. BJD era o institutie imensa, ce controla un fond masiv de economii individuale si nationale (Planul Financiar de Investitie si Imprumut-PFII), ce cumula cam de 4 ori mai multe resurse decat ale celei mai mari banci comerciale din lume. Cu aceasta imensa putere financiara, PFII a putut sustine, spre exemplu, un mare numar de firme de constructii, dublu fata de oricare alta natiune cu acelasi PIB. PFII s-a constituit si prin eliberarea fondurilor destinate apararii nationale, Japonia cheltuind dupa Al 2 lea Razboi Mondial, in conditiile in care i se interzicea reinarmarea, doar 1% PIB in acest sector.

Prin 1954, sistemul instituit de MICI lucra la turatie maxima. Prim ministrul Ikeda Hayato, pe care Johnson il numeste “arhitectul principal, singular al miracolului economic japonez”, a dus o politica de puternica industrializare. Acesta practica a generat si fenomenul supra-imprumuturilor, care continua si azi, in care Banca Japoniei imprumuta bancile locale, care la randul lor crediteaza conglomeratele industriale. Deoarece, la cel moment exista o lipsa de capital, conglomeratele au imprumutat dincolo de capacitatea lor de a rambursa, determinand bancile locale sa se imprumute la randul lor in exces de la Banca Japoniei, care astfel si-a instituit un control complet asupra celor din urma. Acest sistem, combinat cu relaxarea legilor antimonopol au condus la reaparitia conglomeratelor, numite keiratsu, descendetele corporatiilor din timpul razboiului (zaibatsu).

Jucatorii giganti

Keiratsu si-au gestionat mult mai bine resursele si in curand au devenit competitive pe plan international, iar managerii si-au schimbat optica de la o axare pe profituri pe termen scurt la una a rezultatelor in timp. Keiratsu au securizat rapid industria japoneza impotriva companiilor straine si intretineau relatii stranse cu MICI. De exemplu, 83% din finantarile BJD s-au indreptat catre sectoare strategice: constructii nave, energie electrica, productie de otel si carbune. Keiratsu s-au dovedit cruciale pentru sustinerea masurilor protectioniste care au constituit scutul initial fragilei economii japoneze.

Prin Politica Schimburilor Externe, administratia Ikeda a construit un sistem de control al importurilor si de dezvoltare a exportului, insotita de reamenajarea retelei de export in principal prin combaterea dumping-ului exterior.