Economia românească în perioada 1859-1877

1 CONTEXTUL ISTORIC

Crearea si dezvoltarea instituţiilor moderne dupa 1859 a facut posibilă plasarea naţiunii noastre pe un traseu nou, al emancipării si progresului economico-social1.

Alegerea ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza, in Moldova si in Ţara Romanească, a însemnat unirea Ţărilor Romîne, Marile Puteri fiind astfel puse in faţa faptului împlinit si constrînse sa recunoască Unirea Principatelor Romane într-un singur stat.

În prima parte a domniei Cuza a luat măsuri pentru desăvîrşirea unirii in plan administrativ si legislativ si a întreprins o serie de demersuri pentru recunoaşterea unirii de către Marile Puteri, dubla alegere a lui însemnînd încălcarea Convenţiei de la Paris.

Domnia lui Cuza stă sub semnul provizoratului2 pentru că este percepută ca pasageră, fiind considerată o domnie de traziţie pînă la aducerea unui principe străin. Conferinţa de la Constantinopol din 1861 a Puterilor Garante a recunoscut unirea politcă numai pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

La data de 24 ianuarie 1862 se deschide la Bucuresti primul Parlament al Romaniei. Astfel începe marea şi dificila operă de unificare legislativă, instituţională si economică a tării, de instituţionalizare a cadrului care să permită edificarea organismului modern al economiei naţionale.

Constituirea statului naţional romîn înainte de înlăturarea structurilor feudale în mediul rural, impunea statului poziţia de putere centrală de decizie in asigurarea evoluţiei spre capitalism a forţelor productive naţionale.3

Reapar si diviziunile politice, cu puteri sporite de însemnătatea problemelor de rezolvat, între care cea mai dificila era considerată desigur, elaborarea legii rurale, cîmpul de bătălie între conservatori si liberali.

2 AGRICULTURA

Principala ocupaţie a romînilor la mijlocul secolului al XIX-LEA, evolua de la structura pastoral-agricolă in care predominau paşunile si creşterea vitelor la, cea extensiv cerealieră, în care vor predomina culturile de cereale. Pămîntul cultivabil al tării se afla in cea mai mare parte în posesie feudală: boierimea deţinea 63%, mănăstirile 21%, restul de circa 16% aparţinînd ţăranilor liberi, răzeşi si moşneni.În perioada 1862-1866, ponderea fîneţelor si păşunilor in totalul suprafeţei agricole a tării era de 51,4%, faţă de 46,6% teren arabil,1,2% vii si 0,6% livezi4.

Perioada 1862 – 1866 este perioada marilor reforme. Prin legea din 13 decembrie 1863 au fost trecute in proprietatea statului “toate averile mănăstireşti din Romania”.Aproximativ un sfert din teritoriul ţării a devenit patrimoniul statului, ceea ce a marit suprafaţa de care dispuneau autoritaţile pentru viitoare împroprietărire5.

Legea rurala din 14 august 1864 preia teza împroprietăririi clăcaşilor prin despăgubire, pentru desfiinţarea obligaţiilor feudale si proclamă abolirea clăcii, a dijmei si a celorlalte obligaţii datorate de ţărani boierilor.Ţăranii clăcaşi îndreptăţiţi a fi împroprietăriţi sunt împărţiţi în trei categorii: fruntaşi ( patru boi si o vacă ) , mijlocaşi ( doi boi si o vacă ) , palmaşi/toporaşi ( doar o vacă; fără vite de muncă ).

Răscumpărarea poate fi plătită în muncă sau în bani, prin învoială între părţi. Termenul de răscumpărare este fixat la 20 de ani, cu plata in doua rate anuale6.Loturile primite cu ocazia împroprietăririi nu puteau fi înstrăinate timp de 30 de ani.Deşi constituie elementul determinant al procesului de lichidare a regimului feudal, reforma agrară a avut numeroase deficiente, printre care amintesc doar: excluderea de la împroprietărire a unui număr mare de ţărani,nivelul ridicat al despăgubirii, insuficienţa pămîntului acordat unei părţi a tărănimii, si lipsa paşunii si fîneţelor necesare hrănirii animalelor.

In 1866, la doi ani dupa reforma agrară, se adopta legea tocmelilor agricole ca bază juridică pentru viitorul regim agrar: pentru nevoile lor de pămînt arabil,de izlaz si de fîneţe, tăranii apelau la moşieri si arendaşi, acestia le satisfăceau cererile, însă, le impuneau, in schimb, să presteze munca pe mosii în condiţii impuse de ei.Tranzacţiile se conveneau în contracte de învoieli; pămîntul arendat de tărani era lucrat în dijmă, era plătit în muncă sau produse7.

3.INDUSTRIA

In 1859, producţia industrială a ţării, bazată pe munca manuală, se desfaşura sub trei forme : casnică, meşteşugărească si manufacturieră.

Analizînd datele recensămîntului realizat in 1860, ne putem formula o imagine despre structura industriei romînesti. La acea data existau 12867 de unitaţi industriale, denumite stabilimente industriale , din care: 6771 mori, 622 olarii, 417 pive si darste, 608 fierăstraie, 608 poverne, 1687 brutării, 378 fabrici de gaz si ulei, 233 tăbăcării,. 463 vărării, 145 lumînării si săpunării, 226 cărămidării, 220 casarii si brînzării, 23 piătrării, 4 fabrici de postav, 27 tipografii, 72 fabrici de bere, 212 covrigării, 100 bragagerii, 78 zalhanale, 509 diferite industrii, 14 fabrici ale statului8.

Pînă la cucerirea independenţei de stat, măsurile luate de guvern pentru protejarea si dezvoltarea industriei au fost sporadice si slabe.In 1875, guvernul conservator, al lui Lascar Catargiu a încheiat o conventie vamala cu Austro-Ungaria, pe 10 ani, pe baze liber-schimbiste, sub motiv că, in felul acesta, se făcea un act de independenţă faţă de Turcia, Romania reintrînd astfel in drepturi pe care nu le mai exercitase de trei secole.Sub acest motiv ea a fost susţinută si de Titu Maiorescu, Mihail Kogalniceanu si P. S. Aurelian si alţii. Din punct de vedere politic convenţia nu avea însemnătatea ce i se atribuia, iar pe plan economic ea trecea Romania sub dominaţia Imperiului Austro-Ungar. Rezultatele economice s-au dovedit dezastruoase: atîtea cate reuşiseră să se înfiripe, chiar si multe mori mari, întreprinderile industriale erau înlăturate una după alta de concurenta austriacă.Si meseriile erau grav lovite. Romînia exporta lînă si importa stofa,exporta vite si importa piei tăbăcite si făină din propriul grîu9.