Economia românească la începutul epocii moderne

În istoria românilor, epoca modernă debutează cu mișcarea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu din 1821 și se încheie odată cu făurirea statului național unitar român în decembrie 1918. Procesul de modernizare a fost însă lent deoarece marii boieri - factori de decizie politică și economică - promovau ideea că Principatele nu se pot axa decît pe agricultură. Marii proprietari, lipsiți de spirit economic modern, neposedand capital lichid, exploatau proprietatea agrară prin intermediul țăranilor clăcăși, obțînînd profit prin comercializarea cerealelor.

Că urmare a acestui fenomen, agricultură a continuat să fie ramură economică de baza în Principatele Române și in Transilvania.

Necesitatea unei producții sporite, generată de lărgirea continuă a pieței moderne, de cererile impuse de puterea suzerana (Turcia) în Principate, de cele ale armatei austriece în Transilvania, de cererea acută de bani pentru toate categoriile sociale, au avut drept consecință extinderea suprafețelor cultivabile, diversificarea culturilor, antrenarea în circuitul pieței a moșiilor și folosirea tot mai puternică a țăranilor în procesul de schimb. Transformărilor cantitative li se adaugă schimbări calitative, corespunzătoare sistemului juridic al proprietății.

Apariția în agricultură Țărilor Române a agronomului, a geometrului, a administratorului și a veterinarului reliefează direcții noi de evoluție. Unii moșieri introduc procedee tehnice noi, utilizează sisteme moderne de control și administrare, își crează utilaje proprii, valorifica industrial produsele agricole. Statul sprijinea ideea de modernizare a agriculturii prin înființarea Societății de Agricultură, a învățământului agronomic și economic, a Comisiei Centrale de agronomie și economie rurală sau a Asociației economice ardelene.

Au luat ființă fabrici de mașini agricole la Iași, București și Cluj. Trimiterea de bursieri în străînătate, organizarea fermelor model, căutările teoretice și redirijarile practice - exprimate în activitatea lui Ion Ionescu de la Brad - sunt semnificative în acest sens. Extinderea suprafețelor cultivate, dezvoltarea agriculturii cu caracter comercial au generat totodată un spor considerabil al obligațiilor țăranilor, dincolo de prevederile oficiale prin intermediul invoielilor pentru prisoase.

Preocupați de situația țărănimii, conducătorii revoluției din Țară Românească de la 1848 au hotărît, prin articolul 13 din Proclamația de la Islaz, emanciparea și împroprietărirea clacasilor prin despăgubire. După revoluție, în 1848, autoritățile din Principate au elaborat noi legiuiri agrare (1851) care au fost aplicate din anul următor, prin care s-au reglementat raporturile dintre boieri și clăcăși până in 1864.

În Transilvania și în celelalte teritorii aflate sub administrație habsburgică, Revoluția de la 1848 a dus la eliberarea iobagilor de obligațiile feudale fără despăgubire: Patentele Imperiale din 1853-54 el 919f51j ibereaza de servitutile feudale și categoria de țărani dependenți a jelerilor, fiind răscumpărat prin bani lotul revenit în proprietatea foștilor iobagi și jeleri.

Astfel, în iunie 1848, la Cluj s-au hotărât următoarele lucruri legate de reforma din agricultură :

- desființarea roboței și a instituției dijmei, foștii iobagi devenind proprietari pe pământurile avute în folosință la 1 ianuarie 1848 ;

- reforma agrară se făcea prin despăgubirea de către stat a moșierilor, urmând că statul, prin intermediul impozitelor, să recupereze o parte din despăgubirile plătite.

În raport cu celelalte aspecte (dimensiuni) ale procesului dezvoltării - cele demografică și agrară - industria cunoaște o dezvoltare mai puțîn spectaculoasă. Industria avea nevoie de inițiativa, capital, materie prima, forță de muncă liberă, sprijin economic, stabilitate. Însă nici unul dintre aceste atribute nu există. Dominația otomană în Principate, stăpânirea habsburgică în Transilvania, Banat și Bucovina, creau serioase bariere în calea dezvoltării industriei.