Economia României în Perioada Interbelica

INTRODUCERE

Prezenta lucrare urmărește dezvoltarea economiei românești de la încheierea primului război mondial și pînă la marea criză economică din 1929 – 1933. Vor fi, astfel, punctate, atît redresea economică de după război, cît și căderile survenite în timpul recesiunii economice.

Primul capitol tratează dezvoltarea economică din perioada 1918 – 1923. Imediat după război, toate ramurile economice ale țării au rămas profund afectate, ceea ce a făcut ca dezvoltarea economică să fie una lentă, întinsă pe o perioadă de aproximativ cinci ani. Unirea de la 1918, însă, a stabilit premisele potrivite pentru acest lucru, creînd reale posibilitați de dezvoltare economică, prin reunirea teritoriilor, a bogățiilor, prin poziția strategică și creare unui teren propice dezvoltării reformelor economice. Una dintre aceste importante reforme a fost cea agrară, din 1921, care permite împroprietărirea țăranilor, contribuind la dezvoltarea agriculturii, micșorînd proprietatea moșierească și reducând rolul moșierilor în viața politică, precum și puterea economică a acestora.

Perioada imediat următoare, ilustrată în capitolul al doilea, a fost una de mare ascensiune economică pentru țara noastră. Începând cu 1924, dezvoltarea industrială capătă elan, ceea ce a influențat în mod radical dezvoltarea tuturor ramurilor economice. Acesta este perioada măsurilor de politică economică, creării cadrului legislativ de dezvoltare a industriei, instituirii taxelor vamale, ce aveau să protejeze industria, și constituirii politicilor de finanțate și creditare. Deși industria a înregistrat un mare progres, România prezenta, în continuare, o structură predominant agrară, agricultura fiind susținută de progresul economic înregistrat, pe de o parte, fiind însă nedezvoltată complet, din cauza slabei înzestrări tehnice.

Economia țării intră în declin odată cu izbucinrea marii receiuni din 1929, așa cum vom observa în al treilea capitol al lucrării. Atunci, toate ramurile economiei sunt cuprinse de recesiune, iar România se confruntă cu o scădere a producției în toate sectoarele de activitate, cu mișorarea prețurilor, a salariilor, a consumului.

Creșterea inflației, ca urmare a războiului, a dus la creșterea prețurilor și deprecierea leului, iar prezența pe piața monetară a leului emis de BNR, concomitent cu a celui emis în perioada ocupației și a coroanelor și rublelor, a necesitat unificarea monetară, ceea ce a constituit un prilej pentru dezvoltarea, atît a afacerilor, cît și a speculațiilor monetare. Astfel, în ultimul capitol, urmărim evoluția monedei românești pe toată această perioada, începînd cu unificarea monetară, în 1920, și pînă la încercările de restabiliare a leului, culminînd cu legea monetară din 1929, ce avea să restabilizeze moneda națională exact înainte de izbucnirea crizei economice mondiale.

1. ECONOMIA ROMÂNIEI ÎN PERIOADA DECEMBRIE 1918-1923

Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 a creat poibilitați reale pentru folosirea unui potențial economic divers rezultat prin reunirea tuturor bogățiilor în trupul armonios al țarii. România, întregită în hotarele sale firești, avea o suprafața de 295.049 km² fața de 137.000 km² inainte de 1918 și circa 16.000.000 locuitori fața de aprox. 8.000.000 locuitori înainte de unire, fiind a opta țara din Europa, dupa numarul populației. Cu un parimoniu relativ bogat și variat în resurse naturale de baza și o poziție strategica la Dunare și Marea Neagra,ea conta pe primul loc dupa teritoriu ,populație și potențial economic în aceasta parte a Europei.

La recensămîntul din 1930, populaţia ţării era de 18.057.028 locuitori, din care 71,9% români, 7,9% unguri , 4,4% germani, 4% evrei, 3,2% ruteni şi ucraîneni, 2,3% ruşi, 2% bulgari, 1,5 % ţigani, 0,9% turci, 0,1 tătari, 0,3% polonezi, 0,3% cehi şi slovaci, 0,1% greci, 0,6% găgăuzi, 0,3% alte naţionalităţi.

România a devenit un stat național unitar, întrucît majoritatea covârșitoare a locuitorilor erau români, alaturi de care traiau și alte naționalițati conlocuitoare.

Constituirea statului național unitar român a marcat începutul unei noi etape în evoluția economica a României, etapa caracterizată prin creșterea mai rapida a forțelor productive, îndeosebi a celor din industrie, prin largirea limitelor pieței naționale și sporirea puterii ei de absorbție. Unirea a dus la întărirea potențialului economic al țării, a creat conditiile necesare fructificării la scară naționala a bogațiilor solului și subsolului, a accentuat rolul industriei în ansamblul economiei, potențialul industrial crescînd mai mult decit dublu. În ansamblul industrial al țării au aparut ramuri și subramuri industriale nedezvoltate inainte sau inexistente (industria siderurgică sau industria metalelor prețioase etc.). Pe ansamblul industriei, forța acesteia a crescut cu , cele mai importante progrese înregistrîndu-se în industria energiei electrice, chimică și alimentară. Rețeaua căilor ferate s-a mărit de la 4.300 km la circa 11.000 km, lungime existentă și în perioada construirii societații socialiste.

În patrimoniul agricol, a crescut considerabil suprafață arabilă a României, de la 6,6 milioane ha la 14,6 milioane precum și patrimoniul silvic al țării. Suprafață acoperită cu păduri a sporit de la 2,5 milioane ha la 6.5 milioane ha.

Provinciile românești reunite s-au încadrat organic în economia națională, întărîndu-se piața românească unica și independentă, fapt confirmat de puternica lor dezvoltare ulterioara. Astfel, Transilvania iși recapătă locul și rolul ei istoric în cuprinsul neamului românesc.