Economistul și istoria științei sale

1.1 Introducere

Motivele pentru care economistii studiaza (sau predau) istoria gândirii

economice (IGE) sunt multiple. Ele s-au diversificat o data cu schimbarea viziunii

economice si a scopurilor imediate ale studentului (sau expozantului), precum si cu

progresul acestui subiect, ca disciplina. De exemplu, în secolul al XIX-lea,

studentii merituosi la economia politica „s-au saturat” sa citeasca despre lucrarile

vechilor maesti si câtiva dintre acestia au început sa publice comentarii asupra a

ceea ce au citit. J.R. McCulloch, primul istoric englez al economiei politice, a scris

numeroase articole (de exemplu, pentru ziarul Scotsman si pentru Encyclopedia

Britannica*) pe aceasta tema, înainte de a-si publica lucrarea sa „Historical Sketch

of the Rise of the Science of Political Economy” (Schita istorica asupra cresterii

stiintei economiei politice – 1826), iar în 1845 a produs prima bibliografie adnotata

asupra stiintei economice (McCulloch).

Ca unul dintre economistii de marca ai timpului sau, McCulloch a scris cu

autoritatea si din perspectiva ortodoxiei curentului ricardian. Urmatorul autor, care

a scris despre istoria economiei politice, pentru Encyclopedia Britannica, a fost un

personaj cu totul diferit: J.K.Jurgam, reprezentant al lumii academice irlandeze, o

persoana cu vaste arii de interes stiintific, dar de mai mica originalitate. El si-a

câstigat reputatia de autoritate în domeniul stiintei economice printr-o adresa de

rezonanta trimisa la întâlnirile din 1878 a Sectiunii F a Asociatiei Britanice pentru

Dezvoltarea Stiintei, în care s-a referit la „pozitia prezenta si de perspectiva a

economiei politice”. El anunta nasterea unei „noi stiinte economice”. A sa „Istorie

a economiei politice” (trimisa prima data Enciclopediei în 1878) nu prea era o

istorie a gândirii economice, ci, mai degraba, un manifest pentru critici istoriciste

asupra economiei politice clasice engleze.

Un asemenea atac viguros la adresa ortodoxiei economice, aflata deja sub

focuri puternice din mai multe directii, a dus la cresterea interesului pentru un

subiect pe care majoritatea studentilor la economie îl considerau destul de arid.

Când lucrarea sa a fost republicata sub forma de carte – întâi în Statele Unite la

îndemnul lui Taussig, un distins profesor de la Universitatea Harward, si apoi în

Anglia, în 1888 – ea a devenit în scurta vreme cel mai de succes tratat de „Istoria

* O editie a acesteia din 1929 se poate consulta la cabinetul „Virgil Madgeanu”, din Academia de

Studii Economice.

gândirii economice” din secolul al XIX-lea1. Odata ce universitatile cu scoli

marcante de economie politica le cereau studentilor sa aiba un minim de cunostinte

privind scrierile pe care profesorii vremii le invocau drept suport al propriilor

prelegeri, personalizarea disciplinei care lua avânt la sfârsitul secolului al XIX-lea

si începutul secolului XX a generat o cerere crescânda de carti despre gândirea

economica din trecut.

Majoritatea erau persiflatoare sau scrieri care prezentau vechile teorii drept

o „monumentala colectie de erori” care se afla în contrast evident cu starea

avansata a disciplinei moderne2. Putine lucrari si texte au contribuit la tinerea în

viata a subiectelor pentru studentii interesati. P. A. Samuelson, de exemplu, în

adresa sa prezidentiala din 1961 catre Asociatia Americana de Economie a citat:

„Istoria economiei politice a lui Gide ºi Rist, ºi mica broºurã a lui Alexander Gray,

prietenul studentului ocupat” ca fiind cele doua tente pe care studentii se puteau

baza în anii 1930.

Într-adevar, în afara de Gide si Rist (1909), Gray (1931) si „Istoria gândirii

economice” a lui Roll (1938), nici un tratat general de marca nu a fost publicat în

acest domeniu pâna la monumentala „Istorie a analizei economice” a lui

Schumpeter (1954).

Adevarul este ca dezvoltarea puternicei teorii economice (care a început sa

prinda contur la sfârsitul anilor ‘20 si începutul anilor ‘30), precum si caracterul

tehnic crescând al aptitudinilor necesare unui economist de profesie a facut din ce

în ce mai dificil ca o directie în istoria gândirii economice sa fie privita ca o parte

fundamentala a pregatirii sale. Ca subiect de cercetare, el trebuia dezvoltat

antinomic: în adâncime si în largime (extinzând aria de cuprindere) si mai putin

cantitativ.

Desi majoritatea studentilor l-ar putea aprecia ca irelevent, au fost totusi

gânditori de marca care s-au inspirat din acest subiect. În secolul al XX-lea, ca si în

secolul trecut, teoreticieni inovativi, constienti de deficientele ortodoxiei

economice în vigoare, s-au întors la scrierile vechilor maestri în cautarea unor

viziuni neexploatate sau uitate. În mod natural ei au tins sa-i interpreteze pe clasici

în termeni moderni si, facând aceasta, au generat dezbateri stimulative printre

specialisti asupra temelor discutate. Odata ce teoreticieni de prestigiu, moderni,

acordau noi roluri istoriei gândirii economice, ei au ajutat la emfatizarea acesteia

pentru studentii ambitiosi din cercetare, care cautau un subiect incitant si viabil

pentru dizertatii.

Exemple contrastante de mari teoreticieni, ale caror incursiuni accidentale

în domeniul analizat se pot considera ca au avut un rol semnificativ în avansarea

1 S-a referit la câteva editii în engleza, incluzând una postuma din 1915 editata de catre Rihard Ely, un

capitol suplimentar semnat de W.A.Scott. dupa Koot (1987), a fost tradusa în germana, poloneza,

rusa, suedeza, ceha, sârba si olandeza.

2 Vezi, de exemplu, prezentarea lui Boulding a cursului pe care l-a audiat ca student la Univeristatea

din Edinburgh: „Studentul întâi a învãþat ce a greºit Adam Smith ºi toate celelalte lucruri asupra

cãrora s-a înºelat, apoi a vãzut cum stau lucrurile cu Ricardo ºi apoi cu Marshall. Mulþi studenþi nu

au învãþat niciodatã ceva care sã fie valabil la aceºti gânditori, iar eu am crezut în concluzia

cursului cã ºtiinþa economicã este o monumentalã colecþie de erori”. (Boulding 1971: 232).

istoriei gândirii economice (direct sau indirect, ori provocând critici stiintifice), îi

pot include pe Marshall, a carui „reabilitare a lui Ricardo” a dus o critica

perceptiva din partea lui W.J.Achley, în 1891, si pe Samuelson, a carui disecare a

modelelor marxiene, în 1957, si reconsiderarea notiunii marxiste de exploatare, în

1971, au provocat reactii atât riguroase, cât si viguroase.