Efectele Crizei Financiare

Criza financiară şi economică actuală pare să fie fără precedent în ultima jumătate de secol. Recesiunea economică se extinde în SUA, Europa şi Japonia şi se conturează a fi mult mai dureroasă decât căderea economică din 1981-1982. O masivă scădere a încrederii atât la nivelul sectorului de afaceri, cât şi la nivelul consumatorilor, ambele răspunzând prin restrângerea cheltuielilor, este în plină derulare. Guvernul Statelor Unite şi unele guverne din Europa, încercând să refacă stabilitatea, au naţionalizat părţi ale sectoarelor lor financiare într-o măsură care contrazice înseşi bazele capitalismului modern.

Întreaga lume pare astăzi că îşi schimbă cursul, îndreptându-se către o perioadă în care rolul statului va fi mai mare, iar cel al sectorului privat va fi mai mic. Aceasta va fi probabil cea mai dramatică consecinţă a crizei actuale.

Criza financiară internaţională – cauzele şi ce trebuie făcut

Mulţi apreciază că actuala criză financiară îşi are rădăcinile în scăderea dramatică a preţului locuinţelor în SUA sau în căderea pieţei creditului pentru locuinţe. Această viziune este cel puţin incompletă. Cauzele fundamentale ale crizei financiare sunt mai adânci, atât de natură macroeconomică, cât şi de natură microeconomică, lucru menţionat recent de mai mulţi analişti: Altman (2009), Buiter (2008), Blanchard(2009). Cele două tipuri de cauze s-au intercondiţionat în producerea crizei. Ne vom referi pe rând la ambele tipuri de cauze.

Cauza profundă a crizei financiare a fost lichiditatea abundentă creată de principalele bănci centrale ale lumii (FED, BOJ) şi de dorinţa ţărilor exportatoare de petrol şi gaze de a limita aprecierea monedei. De asemenea, a existat o suprasaturare cu economisiri, generată de integrarea crescândă în economia globală a unor ţări (China,Asia de Sud-Est în general), cu rate mari de acumulare, dar şi de redistribuirea globală a avuţiei şi a veniturilor către exportatorii de bunuri tari (titei gaze naturale)

Lichiditatea abundentă şi suprasaturarea cu economisiri au creat resurse disponibile pentru investiţii, inclusiv în instrumente financiare sofisticate, nu uşor de înţeles de către unii investitori.

Consecinţele existenţei lichidităţii abundente au fost ratele foarte scăzute ale dobânzii şi volatilitatea redusă a acestora. Împreună, aceste consecinţe au condus la creşterea apetitului pentru active cu câştiguri mari. În plus, volatilitatea redusă de pe piaţă a creat tendinţa de subestimare a riscului şi o adevărată lipsă de vigilenţă a investitorilor.

Marjele de risc au fost şi ele foarte scăzute şi nediscriminatorii. Împreună, ratele scăzute ale dobânzii, apetitul pentru active cu câştiguri mari, vigilenţa scăzută faţă de risc şi marjele mici au mascat semnalele preţurilor pe pieţele financiare şi au condus la insuficienta înţelegere a riscurilor implicate.

Pe acest fundal au operat, ca agravante, şi o serie de cauze microeconomice: securitizarea frenetică, fisurile în modelul de afaceri ale agenţiilor de rating.

Semnalele despre criză au fost date de economişti, dar nu au fost luate în seamă. Totuşi, trebuie spus că magnitudinea crizei a fost, până recent, evident subestimată de toată lumea.

Consecinţa securitizării frenetice a fost că, odată ce criza a fost declanşată de apariţia eşecurilor la plata ratelor la creditele pentru case, piaţa financiară a devenit netransparentă. Instalarea neîncrederii investitorilor a plasat rapid titlurile emise de vehiculele cu scop special (VSP) în categoria riscante (calitatea activelor pe care le finanţau nu mai era clară) şi refinanţările au devenit imposibile. Datorită discrepanţei dintre maturităţile pe active şi pasive, aceste VSP au început să se bazeze pe linii de finanţare de la băncile sponsor.

În final, cererea de lichiditate, în combinaţie cu pierderea încrederii între bănci, a rezultat în goana după cash şi rata dobânzii efective a început să crească. În SUA şi în unele state din Europa, guvernele şi băncile centrale au răspuns prin îmbunătăţirea lichidităţii; acordarea de garanţii guvernamentale pentru împrumuturi, recapitalizarea instituţiilor financiare; garantarea celor mai noi emisiuni de către bănci asigurate; prevenirea colapsului dezordonat al întreprinderilor mari interconectate; cumpărarea de acţiuni în bănci; reduceri coordonate ale ratelor dobânzii.

Deşi astfel de măsuri au fost puse în aplicare, după 17 luni de la declanşarea turbulenţelor, piaţa a rămas netransparentă, ceea ce a amplificat criza financiară şi a facilitat trecerea ei în sectorul real al economiei, mai întâi în SUA, apoi şi în alte ţări dezvoltate.

Pe termen scurt principala provocare o constituie găsirea soluţiilor care să restabilească încrederea investitorilor şi a consumatorilor. Pe termen lung,principala provocare o constituie ajustarea principiilor care ghidează reforma sistemului financiar internaţional, în principal referitor la transparenţă, îmbunătăţirea reglementărilor privind contabilitatea titlurilor, asigurarea externalizările raţionale din punct de vedere privat dar socialmente ineficiente reglementării adecvate a pieţelor, firmelor şi produselor financiare, asigurarea integrităţii pieţelor financiare (privind manipularea pieţei şi frauda), şi întărirea cooperării între instituţiile financiare ale lumii (modernizarea structurilor de guvernanţă ale FMI şi ale Băncii Mondiale). Etica afacerilor nu lipseşte din această listă de provocări ale viitorului.