Eșecurile pieței și eșecurile guvernamentale

Esecurile pietei

Un critic rautacios a spus odata ca economistii inteleg doua mari lucruri: functionarea pietelor si esecul pietelor. Un critic rautacios al politicii adauga odata ca economia este in felul acesta cu un pas inaintea politicii atat a stangii, cat si a dreptei politice, deoarece acestea accepta doar una din aceste afirmatii. Indiferent care ar fi adevarul, economistii incearca sa efectueze pasul critic, cautand sa arate cand se aplica fiecare din aceste puncte de vedere si de ce.

Termenul esec de piata descrie orice performanta a pietei care se considera a fi mai putin buna decat cea mai buna performanta posibila. Cuvantul “esec” in acest context poate da o impresie gresita. Esecul de piata inseamna ca cel mai bun rezultat posibil nu a fost obtinut; nu inseamna ca nu s-a intamplat nimic bun.

Expresia “esec de piata” se aplica la doua tipuri de circumstante destul de diferite. Una este esecul sistemului de piata de a atinge eficienta in alocarea resurselor societatii. Cealalta este esecul sistemului de piata de a servi scopurilor sociale, altele decat eficienta, cum ar fi atingerea unei anumite distributii dorite a venitului sau pastrarea sistemului nostrum de valori.

Esecul in atingerea eficientei

Exista cinci tipuri mari de fenomene care conduc la rezultate de piata ineficiente: puterea de monopol, externalitatile, absenta drepturilor de proprietate, bunurile publice si asimetrii in informatii.

Puterea de monopol

Desi o anumita putere de piata este mentinuta prin bariere artificiale de intrare, aceasta putere apare adesea natural, deoarece in multe industrii cel mai putin costisitor mod de a produce un bun sau un serviciu este de a avea putini producatori comparative cu marimea pietei. Rezolvarile standard ale guvernului sunt politica antimonopol si reglementarea serviciilor publice.

Externalitati

Costurile, asa cum le definesc economistii, implica valoarea resurselor utilizate in procesul de productie. Conform principiului costului de oportunitate, valoarea este beneficial pe care resursele l-ar produce in cea mai buna utilizare alternative a lor. Dar cine decide ce resurse se utilizeaza, cand se utilizeaza si care este costul lor de oportunitate?

Sa luam cazul unui student egoist care se gandeste sa prelungeasca o petrecere cu o ora peste ora 1 a.m. Pentru acest student, costul de oportunitate include valorea psihologica a unei ore de somn suplimentare, ca si costul banesc a orice se va manca sau se va bea, valoarea oricarei reparatii din camera etc. Exista insa o alta resursa utilizata cand petrecerea tine cu o ora in plus – somnul vecinilor – si studentul nu trebuie sa-l aiba in vedere atunci cand ia decizia sa lase boxele sa urle.

Costuri sociale si costuri private. Diferenta intre punctul de vedere al petrecaretului egoist si al vecinilor ilustreaza distinctia importanta intre costul privat si costul social. Costul privat masoara cea mai buna utilizare alternative a resurselor disponibile ale intreprinzatorului privat care ia decizii. Petrecaretul ia in calcul costurile private egale cu cea mai buna utilizare alternativa a resurselor care care sunt presupuse de o ora suplimentara de petrecere. Petrecaretul nu poate folosi in nici un fel somnul vecinilor si astfel evalueaza somnul acestora la zero. Costul social include costul privat dar, de asemenea, si cea mai buna utilizare a tuturor resurselor disponibile in societate. In acest caz, costul social include costul impus vecinilor printr-o ora de petrecere in plus.

Discrepantele intre costul social si cel privat apar acolo unde exista externalitati, care reprezinta costurile sau beneficiile unei tranzactii care sunt suportate sau primate de alti membri ai societatii, dar de care partenerii la tranzactie nu tin cont. Ele sunt, de asemenea, numite efectele celei de-a treia parti, deoarece sunt afectate alte parti decat cei doi participanti primari la tranzactie (consumatorul si producatorul). Externalitatile apar in multe moduri diferite si pot fi benefice sau daunatoare.