Etapele Procesului de Cercetare Științifică

Cunoaşterea ştiinţifică, după cum am văzut, este un proces complex. Aceasta include un moment al învăţării ştiinţifice şi unul al creaţiei ştiinţifice, care se autonomizează şi se intercondiţionează permanent.

Astfel, putem şi trebuie să le examinăm mai aprofundat pe fiecare din aceste componente, astfel încât să înţelegem mai bine nu numai deosebirile, dar şi interdependenţele şi unitatea lor în ansamblul procesului cunoaşterii ştiinţifice. O astfel de tentativă se dovedeşte dificilă, pentru că în ştiinţă, în general, etapele cercetării ştiinţifice, ale creaţiei ştiinţifice fac obiectul unor diferente si chiar controverse aprofundate.

1. Fazele şi etapele procesului de creaţie în diferite domenii ştiinţifice

Opiniile diverşilor cercetători privind structura procesului de creaţie ştiinţifică variază, cel puţin la prima vedere, în limite destul de largi.

Intr-o schemă aparent simplificată, M. Stein propune numai trei faze:

1. Formarea ipotezei (fază pregătitoare);

2. Testarea ipotezei (fază de investigare propriu-zisă);

3. Comunicarea (fază de finalizare).

Tot o schema simplificată, în trei faze, propun şi cercetătorii Kaufman şi Kostler, şi anume:

• Faza logică;

• Faza intuitivă (include incubarea şi iluminarea);

• Faza critică (verificarea şi finalizarea).

După A. Moles, procesul de creaţie cuprinde cinci faze:

a. Percepţia şi documentarea (echivalează cu pregătirea);

b. Selecţia şi incubarea;

c. Iluminarea;

d. Verificarea;

e. Difuziunea şi socializarea (legate de verificare).

A. Osborn propune tot cinci faze diferite, şi anume:

• Orientarea (definirea problemei şi delimitarea ei);

• Pregătirea;

• Analiza şi ideaţia (producerea de idei);

• Incubarea;

• Evaluarea.

Un alt cunoscut cercetător, K. Steinbuch propune o tipologie mai sofisticată, cuprinzând şase faze, astfel:

♦ Problematizarea;

♦ Explorarea;

♦ Latenţa;

♦ Regresia euristică;

♦ Elaborarea;

♦ Canonizarea (impunerea soluţiei).

In fine, un alt cercetător, G. Wallas propune o clasificare mai larg acceptată de cercetători şi cu circulaţie frecventă în literatura de specialitate, sub forma a patru faze mai condensate):

a. Pregătirea;

b. Incubarea;

c. Iluminarea;

d. Verificarea.

Să explicităm pe scurt aceste patru faze, încercând să le asociem şi fazele promovate de ceilalţi cercetători.

a. Faza de pregătire - cuprinde operaţiuni de debut, raţionale cum sunt:

• identificarea, delimitarea şi formularea problemei ce trebuie rezolvată;

• documentarea şi colectarea de informaţii;

• prelucrarea informaţiilor colectate, analiza şi sinteza acestora;

• cercetarea diferitelor soluţii existente.

Pregătirea este faza esenţialmente logică şi obligatorie, dar, oricum, rămâne o fază iniţială, de pregătire, necesară, însă insuficientă pentru rezolvarea problemelor şi găsirea de soluţii noi, creative.

b. Faza de incubare - include elemente operaţionale neex¬plicate sau insuficient explicate, ascunzând, după A. D. Moor, „misterul central al procesului de creaţie“. Faza de incubare se caracterizează printr-o stare de concentrare a cercetătorului, prin eforturi repetate de găsire a soluţiei, prin eforturi conştiente, pe bază de raţionamente logice, angajând gândirea, memoria activă. După încercări repetate, neîncununate de succes, problema se fixează în subconştient, în memoria pasivă (9/ 10 din informaţiile; acumulate de creierul uman; numai 1/10 revine memoriei active).

Starea de concentrare, fără să dea rezultat, este înlocuită de o stare de relaxare, când problema de rezolvat pare să fi fost dată uitării; are loc o îndepărtare de planul real al problemei, în favoarea unei mişcări (evoluţii) în plan imaginar.

Planul real - vegheat de un cenzor logic, pentru a preveni abateri de la datele reale ale problemei, include raporturi apropiate, strânse între cauză-efect, în timp ce planul imaginar implică gândirea subconştientă, necenzurată, informaţii nelegate logic de problemă şi raporturi îndepărtate între cauză-efect.

Incubarea este b fază intuitivă, constând în operaţiuni de gândire divergentă, cu asociere a informaţiilor din memoria pasivă cu datele reale ale problemei. Pe scurt, incubarea are următoarele momente caracteristice:

• acţiunea gândirii conştiente, de concentrare asupra problemei;

• fixarea problemei în subconştient;

• acţiunea gândirii subconştiente, în condiţiile în care cercetătorul se relaxează şi se detaşează de problemă. Stările de concentrare şi relaxare se alternează de mai multe ori, astfel că durata incubării poate fi foarte lungă, de la câteva zile, săptămâni şi luni, până la ani întregi, în funcţie de complexitatea problemei.