European Currency Unit

I.DEFINIŢIE

European Currency Unit (Unitatea de cont europeana) este unitatea monetară de cont a Sistemului Monetar European, intrată în viguare în 1979, ca unitate de fond a ţărilor Uniunii Europene. ECU a fost bazat pe un sistem ERM (European Exchange Rate Mechanism) introdus de către Uniunea Europeană în martie 1979, ca parte a Sistemului Monetar European, pentru a reduce variabilitatea cursului de schimb şi pentru a atinge stabilitatea monetară în Europa. ECU era bazat pe un „coş monetar” care prin mecanismul menţionat mai sus minimaliza fluctuaţiile monetare în schimburile de mărfuri şi servicii între membrii Uniunii, dând şi posibilitatea investitorilor financiari să investească, folosindu-se pe acest mecanism, care putea să contribuie la diversificarea investiţiilor. Principala funcţie a E.C.U. este de a constitui un mijloc de referinţă pentru valutele statelor membre ale Uniunii Europene în vederea asigurării stabilităţii lor.

II.FORMARE

ECU se formează ca un „coş” al valutelor ţărilor membre, cu ponderi diferite ale acestora în funcţie de forţa economică a statelor membre, pe baza unor criterii convenite între părti. Aceste ponderi se revizuiau din 5 în 5 ani sau ori de câte ori era necesar, de exemplu, cu ocazia aderării unei noi monede sau în cazul în care ponderea procentuală a unei monede s-ar fi modificat cu peste 25%.

ECU a fost definită iniţial prin raportare la o cantitate de aur egală cu cea din definirea oficială a dolarului american (0,888671 g aur).

Prima revizuire (17 septembrie 1984) a fost necesară în momentul în care drahma grecească a intrat în coşul valutar. O a doua revizuire (21 septembrie 1989) a avut loc la admiterea pesetei spaniole şi a escudoului portughez. Monedele celor 3 ţări care au aderat la UE la 1 ianuarie 1995-siling austriac, coroană suedeză, marcă finlandeză-nu au fost incluse în coşul valutar ECU.

Comisia Europeană calcula zilnic valoarea unui ECU ca medie aritmetică ponderată a cursurilor de schimb a monedelor din componenţa coşului valutar, pe baza ratelor reprezentative ale dolarului american, comunicate de băncile centrale ale ţărilor participante.

Spre deosebire de DST, ECU era considerat instrument de intervenţie în cadrul SME, indicând gradul de divergenţă al cursului unei monede faţă de un „curs pivot”. Faţă de acest „curs pivot”, autorităţile monetare erau obligate să menţină variaţia de piaţă a cursului monedelor lor în limitele unei marje de fluctuaţie de ±2,25%. În cazul în care intervenţiile pe piaţa valutară deveneau prea costisitoare pentru ţara în cauză, se proceda la devalorizări sau revalorizări ale monedei respective faţă de „cursul pivot”, stabilindu-se un nou raport. Pentru a descuraja acţiunile speculative şi a introduce o componenţă de incertitudine, în august 1993 marjele de fluctuaţie au fost lărgite la ±15% de o parte şi de alta a „cursului pivot”.

Tabel .Ponderea valutelor în coşul valutar ECU (%)

Valuta 13.03.1979-16.09.1984 17.09.1984-20.09.1989 21.09.1989-31.12.1998

Marca germana 32,98 32,08 31,915

Franc francez 19,83 19,06 20,306

Lira sterlina 13,34 14,98 12,452

Gulden olandez 10,51 10,13 9,870

Franc belgian 9,64 8,57 8,183

Franc luxemburghez * * 0,332

Lira italiana 9,49 9,98 7,840

Coroana daneza 3,06 2,69 2,653

Lira irlandeza 1,15 1,20 1,086

Drahma greceasca - 1,31 0,437

Peseta spaniola - - 4,138

Escudo portughez - - 0,695

Sursa: Deutsche Budesbank-„Exchange Rate Statistics”, 2005

*francul begian şi cel luxemburghez făceau parte dintr-o uniune monetară, motiv pentru care în componenţa ECU intra o singură monedă cea a Belgiei.

III.DESPRE „CURSUL PIVOT”

Fiecare monedă participantă avea un curs central denumit si „curs pivot” care era exprimat în ECU. În jurul acestor „cursuri pivot” bilaterale au fost stabilite marje de variaţie de ±2,25% (±6% pentru lira italiană), care, dacă erau depăşite, impuneau obligaţia băncilor centrale de a interveni pentru susţinerea cursului monedei lor. Aceste „cursuri pivot” puteau fi modificate de comun acord de ţările participante. Marea Britanie a semnat acordul cu SME, dar nu a participat la Mecanismul Ratelor de Schimb până în octombrie 1990. Spania s-a alăturat în iunie 1989, iar Portugalia în aprilie 1992, toţi noii veniţi optând pentru o marjă de ±6%. În urma turbulenţelor din 1992, Marea Britanie şi Italia au părăsit Mecanismul Ratelor de Schimb, pentru ca Italia să revină în 1996, marja de fluctuaţie fiind majorată la ±15% în august 1993.

Pentru fiecare monedă participantă s-a stabilit un „indicator de divergenţă”, menit să permită repartizarea echilibrată a sarcinilor de intervenţie. Când o monedă atingea 75% din distinţa maximală, băncile centrale din ţările în cauză erau chemate să intervină. Acest indicator, construit astfel încât să reflecte evoluţia disperată a unei monede faţă de toate celelalte, constituie el însuşi o prezumţie relativă la necesitatea intervenţiei statului în cauză; intervenţia se putea realiza prin vânzări-cumpărări de valută, adoptarea de măsuri de politică monetară şi economică sau, în ultima instanţă, prin modificarea „cursului pivot”.