Evaluarea performanțelor sistemului bancar românesc

Datorită rolului crucial pe care băncile îl deţin în cadrul sectorului financiar, fără de care economia modernă nu-şi poate exercita rolul şi funcţiile, fiecare ţară, şi implicit şi România este interesată în crearea unui sistem bancar solid, care să permită asigurarea unui cadru organizatoric corespunzător extinderii relaţiilor băneşti din economie.

Sistemele bancare stabile sunt acelea capabile să-şi menţină eficienţa în situaţii neprevăzute şi să genereze stimulente şi informaţii credibile tuturor participanţilor financiari.

Am ales aceasta temă ţinând cont de faptul că economia de piaţa nu poate

funcţiona fără bănci profitabile, bine consolidate, astfel că odată cu relansarea

economiei şi îmbunătăţirea mediului de afaceri din România, sistemul bancar a cunoscut o dezvoltare accelerata - mult mai accentuată decât a celorlalte sectoare economice, atât din punct de vedere cantitativ, cât mai ales din punct de vedere calitativ.

În contextul provocărilor induse de globalizare, internaţionalizarea activităţii bancare, ca o consecinţă a diminuării barierelor comerciale dintre ţări şi a deschiderii pieţelor financiare pentru investitorii străini, nu poate fi realizată fără existenţa unui sistem bancar performant, care să facă faţă concurenţei acerbe dintre ţările lumii.

De aceea, am considerat oportun să începem analiza cu reforma sistemului bancar românesc, ca segment indispensabil al ansamblului economic, care a jucat un rol important încă de la început în procesul de trecere de la economia de comandă la

economia de piaţă, reprezentând unul din principalii furnizori de capital în acest proces.

Piaţa financiar - bancară din România parcurge în prezent un proces de restructurare, concretizat în apariţia fenomenului de reglementare, ca urmare a modificării rolului Băncii Centrale, amplificarea concurenţei, care conduce la

dezintermedierea financiară, prin dezvoltarea unor instituţii financiare, ce îşi asumă rolul de fructificare a disponibilităţilor băneşti temporar disponibile în economie, alături de bănci.

În opinia noastră, principala strategie de restructurare a sistemului bancar românesc o reprezintă recapitalizarea financiara, dezvoltarea instituţională a băncilor existente, alături de promovarea unui management eficient, bazat pe profesionalism.

Pentru eliminarea creditelor neperformante ale băncilor din ţara noastră au fost necesare măsuri repetate de recapitalizare, un rol important revenind agenţiilor de valorificare a activelor bancare, al căror obiectiv esenţial trebuie să se îndrepte spre facilitarea restructurării bancare prin maximizarea valorii recuperate şi îmbunătăţirea procedurilor de monitorizare şi acordare a creditelor.

Ca urmare a măsurilor de restructurare a sistemului bancar adoptate de Banca Naţională a României, şi a îmbunătăţirii climatului macroeconomic, piaţa bancară românească a avut o evoluţie ascendentă în ultimii ani, toţi indicatorii financiari şi de prudenţă bancară analizaţi înregistrând valori pozitive pe perioada analizată.

Privatizarea băncilor de stat şi-a propus să elimine cercul vicios prin care statul acorda credite preferenţiale societăţilor comerciale neperformante, motivarea privatizării derivând din ideea că proprietatea privată asigură o eficienţă superioară prin oportunitatea iniţiativei manageriale şi diminuarea intervenţiei statului prin impunerea de obiective fără justificare economică.

Având în vedere faptul că dezideratul tuturor ţărilor aflate în tranziţie este

integrarea în Uniunea Europeana, o etapă importantă în acest sens constituind

privatizarea băncilor.

Mediul în schimbare în care operează băncile generează noi oportunităţi de

afaceri, dar presupune totodată şi riscuri mai complexe şi mai diverse, care sunt o

provocare pentru abordările tradiţionale ale managementului bancar şi pe care banca

trebuie să le gestioneze cât mai adecvat pentru a putea supravieţui concurenţei şi

pentru a susţine creşterea economică indusă de sectorul privat.

Am considerat, încă de la început, că este necesar a trasa o linie de demarcaţie

între metodele de gestiune şi instrumentele de monitorizare a riscurilor bancare,

întrucât, în opinia noastră, prin monitorizarea riscurilor bancare se înţelege identificarea, evaluarea şi controlul politicilor şi practicilor privind managementul riscului unei bănci şi care permit detectarea problemelor cu care se confruntă o bancă, iar gestiunea riscurilor bancare constă în ansamblul metodelor de administrare a riscurilor bancare în vederea limitării, divizării şi finanţării lor, precum şi diminuării expunerii la risc a fiecărei bănci.

Dintre riscurile cu care se confruntă băncile, le-am selectat pe cele cu impactul cel mai mare asupra activităţii lor, şi anume:

o riscul de credit,

o riscul de rata a dobânzii,

o riscul de lichiditate şi

o riscul de capital.

În ceea ce priveşte riscul de credit, acesta trebuie evaluat prin comparaţie cu

beneficiile pe care banca se aşteaptă să le obţină din acordarea creditelor, cea mai

importantă funcţie a managementului bancar fiind cea de control şi analiză a calităţii

portofoliului de credite, întrucât slaba calitate a creditelor constituie una dintre

principalele cauze ale falimentului bancar.

Banca trebuie să dispună de sisteme eficiente de revizuire şi raportare care să informeze conducerea superioară a băncii despre modul în care sunt implementate politicile de creditare, calitatea şi caracteristicile portofoliului de credite ale unei bănci reflectând poziţia de piaţa şi cererea pentru o bancă, strategia sa de afaceri şi de risc şi capacitatea să de a acorda credite.

Gestiunea riscului de credit reflectă politicile menite să limiteze sau să reducă riscul de credit, cum sunt politicile asupra concentrării şi expunerilor mari, politici referitoare la clasificarea activelor, politici privind previzionarea pierderilor.

Analiza riscului ratei dobânzii prezintă o importanţă deosebită întrucât modificările neaşteptate ale ratelor dobânzii pot determina schimbări semnificative în profitabilitatea unei bănci şi în valoarea de piaţă a capitalului său, prin creşterea sau scăderea venitului net din dobânzi în funcţie de caracteristicile fluxului de numerar al activelor şi pasivelor băncii.

Riscul ratei dobânzii trebuie astfel gestionat încât să se obţină o marja a dobânzii cât mai mare şi mai stabilă în timp, iar profitabilitatea şi valoarea capitalului unei bănci să nu se modifice în mod semnificativ ca urmare a variaţiei neaşteptate a ratelor dobânzii în funcţie de caracteristicile cash-flow-urilor generate de activele şi pasivele băncii.