Evoluția monedei și a sistemului monetar românesc

1. Introducere

Banii, pe teritoriul României au avut o istorie zbuciumată. Mai întâi au fost importaţi, aduşi în ţara noastră de negustori. Apoi, domnitorii români au avut privilegiul de a bate monedă. Au fost patroni de întreprinderi care băteau propriile monede, încercând să profite de pe urma acestui proces. Banii nu aveau circulaţie legală. Puteau fi folosiţi, însă, în magazinele deschise de patronii lor. Cu un circuit închis al banilor pe care îi fabricau pentru a-şi remunera salariaţii, angajatorii aveau o parte din producţie asigurată şi îşi puteau permite, în plus, să practice preţuri peste media cu care-şi desfăceau produsele pe piaţă.

Lipsa unei monede unice a constituit una dintre cauzele principale ale dificultăţilor financiare care au persistat pe toată perioada domniilor regulamentare şi chiar mai târziu. Înfiinţarea BNR a avut o importantă deosebită pentru dezvoltarea capitalistă a ţării, a economiei. În jurul său s-a creat un sistem bancar destul de extins din care nu a lipsit nici unul din tipurile de bănci înregistrate pe plan mondial: băncile comerciale, băncile de ipotecă, societăţi de asigurare, bănci populare etc.

2. Apariţia primelor monede

Primele semne monetare care au apărut pe teritoriul ţării noastre datează de peste 2.500 de ani. Erau bani din metal, din bronz şi argint, aduşi îndeosebi de negustori. Cea mai veche emisiune monetară de pe teritoriul ţării este cunoscută sub numele de drahma de la Istros (circa 480 î.Hr), care alături de emisiunile drahmei de argint de Callatis (sec. IV î. Hr) şi Tomis (sec. III î. Hr) sau monedele de bronz (sec. VI î. Hr) au circulat local, fiind copiate de triburile geto-dacice.

În secolul al II-lea î. Hr a pătruns în Dacia denarul republican roman. După cucerirea Daciei, denarul imperial monetar a devenit moneda oficială, care a continuat să se menţina în circulaţie şi după retragerea administraţiei romane.

Dezvoltarea comercială este evidenţiată de descoperirile care arată ca pe teritoriul Daciei au existat în permanenţa importante resurse monetare. Populaţia de la oraşe şi sate folosea monede de aur, argint şi bronz de diferite valori, unitatea de calcul fiind sestertul si denarul. Începând cu anul 246, conducerea Imperiului va permite Daciei să emită monede de bronz purtând inscripţia Dacia Felix, contribuind astfel la revigorarea comerţului intern şi extern. Numeroasele tezaure cu monede bizantine descoperite la Cleja, Calaraşi, Dolnesti şi Orsova, demonstrează creşterea circulaţiei monetare ca urmare a schimburilor comerciale interne şi externe precum şi dezvoltarea economică generala a societaţii românesti din acea vreme. Dupa înfiinţarea statelor româneşti, domnitorii şi-au rezervat dreptul de a bate moneda. Primele monede ale Ţarii Româneşti datează din timpul lui Vladislav I - ducaţii din argint. În Moldova, s-au batut monede purtând însemnele heraldice ale lui Petru Muşat (1378-1391), acestea fiind o imitatie a groşilor din Galiţia. Sub domnia lui Alexandru Lapusneanu s-au batut dinari, asemanatori celor unguresti. Transilvania a emis moneda sub suveranitatea otomană, între anii 1551-1690, apoi sub suveranitatea austriacă, între 1690-1780. Cu timpul, domnitorii români au pierdut dreptul de a bate moneda.

3. Prima monedă naţională. Sistemul bimetalist

În programele revoluţiei de la 1848, crearea unui sistem modern de credit, înfiinţarea unei bănci naţionale erau prezentate drept elemente indispensabile procesului dezvoltării. Circulaţia pe piaţa românească a unui însemnat numar de monede (70), cu valori diferite, lipsa unei monede naţionale şi a unui sistem de credit duceau la proliferarea camatariei, incompatibila cu dezvoltarea modernă, capitalistă.

Prima încercare de a introduce în circulaţie o monedă naţională a avut-o Al. I. Cuza, prin elaborarea unui proiect de lege, în anul 1860. Proiectul, inspirat dupa modelul francez, a eşuat. Istoricii pun acest eşec pe seama opoziţiei imperiului otoman şi a lipsei mijloacelor financiare pentru a susţine baterea de monedă. În 1867 apar primele monede subdivizionare, de unu, doi, cinci şi zece bani, din aramă. A fost aleaăa aceasta variantă pentru a ocoli pretenţiile turcilor ca orice monedă, cu excepţia celor marunte, să fie emise sub semnul Imperiului Otoman.

“Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea monedei naţionale“, intrată în vigoare în 1868, pune bazele noului sistem monetar naţional. Carol I ia decizia de a bate prima monedă naţională: leul.

Leul este divizat în 100 de bani şi se întemeiază pe bimetalism: aur şi argint. Avea greutatea în aur de 0,3226 g cu titlul 900 iar în argint 5 g cu titlul 835. Potrivit legii urmau a fi puse în circulaţie monezi de aur de 5,10 şi 20 lei de argint de 50 bani, 1 leu şi 2 lei. Moneda maruntă era confecţionată din aramă în valori de 1, 2, 5 şi 10 bani. Un leu vechi echivala cu 0,37 bani noi, iar leul nou se schimba pe 2,7 lei vechi.

Adaptând sistemul bimetalist, bazat pe aur şi argint şi datele tehnice similare francului francez, România îşi alinia moneda la sistemul monetar al Uniunii Monetare Latine, din care făceau parte Franţa, Italia, Belgia şi Elveţia, legea permitând circulaţia în România a monedelor ţărilor respective.

4. Dezvoltarea sistemului bancar şi monetar

Practica bancară îşi are originea în Antichitate, fapt afirmat prin descoperirea în zona fostelor mine de aur ale Daciei Traiane, la Alburnus Maior, între anii 1786-1855, a circa 50 de tăbliţe cerate, din care 25 s-au păstrat şi au fost publicate integral în anul 1873, la Berlin în opera Corpus Inscriptiorum Latinarum. Cea de-a 13-a tăbliţă cerată, reprodusă în pagina 951, în volumul al III-lea al lucrării lui Theodor Mommsen, conţine contractul pentru constituirea unei societaţi bancare (Societas Dinastiarae) redactat la 28 martie 167, la Deusera, localitate situată în apropiere de Alburnus Maior. Sintagma “societas dinastariae” este o combinaţie latino-greacă, fiind vorba de o societate de bancheri, care practică împrumuturi cu bobândă.

În 1864 se pun bazele Casei de Depuneri şi Consemnaţiuni, care a reprezentat un pas important pe calea constituirii unui sistem autohton de credit. Dupa crearea primelor instituţii de credit până la sfârsitul deceniului opt, în deceniile urmatoare s-a propus dezvoltarea sistemului bancar românesc, precum si diversificarea structurii lui.

Momentul esential îl constituie înfiintarea Bancii Naţionale a României (1880), având principiile de organizare specifice tuturor bancilor centrale, create în secolul al XIX-lea. În dezbaterile parlamentare asupra proiectului de lege, ministrul Finanţelor, Ioan Câmpineanu, s-a opus participării capitalului străin la constituirea Băncii Naţionale. Capitalul băncii a fost stabilit la 30 de milioane, din care 20 de milioane prin subscriţie publică, iar 10 milioane, depuse de stat.

Atribuţiile BNR au fost diverse, dar cea mai importantă a fost monopolul emisiunii monetare. În primii ani de la functionare s-a înregistrat o creştere accentuata a masei de bancnote puse în circulaţie. Pe lîngă acest rol deosebit ca bancă de emisiune, BNR a jucat şi rolul de bancă centrală comercială, putând prin intermediul operaţiunilor de scontare şi reescontare (singura banca ce avea acest drept) să controleze în fapt întregul sistem de credit românesc.

Activitatea BNR s-a dovedit foarte rapid rentabilă aducatoare de beneficii pentru acţionari: dividendele primite de aceştia au crescut permanent, iar cursul acţiunilor BNR au crescut de asemeni de aproape 5 ori.