Evoluția monetară în România

Perioada Modernă

• Circulaţia monetară în Ţările Române în sec. XVII-XVIII

La mijlocul sec. XVII, ca o consecinţă a declinului politic în care se aflau, Ţara Românească şi Moldova nu mai băteau monedă proprie decât sporadic. Drept urmare, piaţa monetară din Ţările Române a ajuns să fie deschisă către o multitudine de monede emise în întreaga Europă. În această epocă s-a impus talerul-leu olandez, o monedă de argint foarte populară în întreg Imperiul otoman datorită titlului ridicat şi însemnelor foarte clar reprezentate. Această monedă a circulat în Ţările Române până în a doua jumătate a sec. XVIII, când a fost înlocuită de talerii Mariei Tereza şi de cei spanioli (colonaţii). Popularitatea talerului-leu era însă atât de mare, încât s-a ajuns ca, după încetarea efectivă a circulaţiei sale, să fie identificat cu însăşi noţiunea de monedă. Astfel a apărut în Ţările Române o monedă de calcul numită leu, divizată în 40 parale. Deşi numele acesteia făcea referire la moneda olandeză, împărţirea în 40 de parale era, însă, de influenţă otomană. Într-adevăr, începând cu anul 1687, sultanul Süleyman II, în încercarea de a rezolva criza monetară prin care trecea Imperiul otoman în epocă, a emis un nominal mare din argint, cunoscut sub numele de piastru (turc. guruş), divizat în 40 parale (turc. para) care a avut o mare răspândire şi în Ţările Române.

Prima emisiune comună pentru Ţara Românească şi Moldova s-a produs în cursul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, când, la Sadagura (lângă Cernăuţi) s-a bătut, între anii 1772-1774, o serie de monede având reprezentate pe avers stemele celor două Ţări Române figurate sub coroana Imperiului rus, iar pe revers cifrul împărătesei Ecaterina II.

• Zarafii - bancheri avant la letter

La începutul sec. XIX, nu existau bănci în sensul propriu al termenului în Ţara Românească şi Moldova, activităţile acestora fiind suplinite de zarafi, negustori specializaţi în stabilirea echivalenţelor dintre multele specii de bani care circulau în lipsa unei monede oficiale. Documentele vremii arată că activitatea lor nu era lipsită de nemulţumiri din partea clienţilor, care se plângeau autorităţilor că efectuau cântăriri cu cântare mincinoase, că dădeau la schimb monede avariate în greutate şi calitate sau chiar că puneau în circulaţie monede false. Zărăfia s-a dezvoltat mai ales după Tratatul de la Adrianopol (1829) care prevedea libertatea comerţului cu cereale pentru Ţările Române. În acest context au crescut nevoile de creditare, astfel încât activitatea zarafilor a căpătat un caracter bancar din ce în ce mai pronunţat. Astfel, în urma acumulării unor capitaluri importante, unii zarafi au trecut de la comerţul cu bani ambulant, desfăşurat de obicei în curţile marilor hanuri, la constituirea unor mari case de zarafi şi case de bancă care se ocupau cu exportul de cereale şi cu importul de produse de lux.

• Regulamentul Organic (1831-1832)

Regulamentul Organic a încercat o nouă unificare a cursurilor monetare din Principate. Cursul monedelor era reglementat într-o manieră unică atât pentru Ţara Românească, cât şi pentru Moldova, prin instituirea a două etaloane, care erau raportate la un leu fictiv, fără circulaţie efectivă (leul de calcul), împărţit în 40 parale. Etalonul de aur era ducatul olandez, evaluat la 31 lei şi 20 parale, iar etalonul de argint, sfanţul (moneda austriacă de 20 kreuzeri), cu valoarea de 2 lei şi 10 parale.

• Românul şi romanatul

În ciuda existenţei leului de calcul, la venirea pe tronul Principatelor Unite a lui Al. I. Cuza, piaţa românească era dominată în continuare de cursul haotic al monedelor străine. Proiectul baterii unei monede naţionale data încă din anul 1859, când Victor Place, consulul francez la Iaşi a negociat, în numele guvernului român, baterea unei monede naţionale care să aibă aceeaşi valoare cu cea a francului francez. Asupra denumirii unităţii monetare au existat în epocă numeroase dezbateri. S-a propus numele de român, după modelul francului francez, denumire sub care Victor Place a obţinut acordul unor bănci franceze pentru creditarea primei emisiuni a Principatelor Unite. Proiectul final din anul 1860 stabilea, însă, un alt nume, pe acela de romanat, care era divizat în decime sau bani (a zecea parte dintr-un romanat) şi centime sau bănişori (a suta parte dintr-un romanat). Monedele din aur şi argint urmau să aibă gravată efigia domnitorului pe avers, cu legenda Alexandru Ioan I. Domnu Principatelor-Unite, iar pe revers, armele ţării, cu legenda În Unire stă tăria. Proiectul nu a fost însă finalizat, pentru că Napoleon III nu a sprijinit până la capăt emiterea unei monede naţionale româneşti, deoarece nu dorea să provoace o reacţie ostilă a Imperiului otoman.

• Legea pentru înfiinţarea unui nou sistem monetar şi pentru fabricarea monedelor naţionale din 22 apr. / 4 mai 1867

Este documentul de naştere al sistemului monetar naţional. Urmând îndeaproape definiţia francului francez din 27 martie 1803 (francul Germinal), unitatea monetară a României era definită ca "cinci grame argint, din care 835 din 1000 argint fin şi 165 din 1000 aliaj". Conform sistemului zecimal metric al Uniunii Monetare Latine, leul era împărţit într-o sută de unităţi numite bani, punându-se astfel capăt vechii împărţiri în 40 de parale. Art. 11 prevedea că monedele de aur şi argint ale Franţei, Belgiei, Italiei şi Elveţiei "se vor primi în ţară la toate casele publice deopotrivă cu moneda legală a ţării". În dorinţa de a adapta sistemul monetar românesc la normele Uniunii Monetare Latine, legea exprima astfel dorinţa clasei politice din epocă de a afirma filiaţia franceză a instituţiilor statului român. De inspiraţie franceză era însuşi sistemul bimetalist adoptat, prin care atât aurul, cât şi argintul reprezentau funcţia monetară de măsură a valorii şi de mijloc de circulaţie.

• Uniunea Monetară Latină

Uniunea Monetară Latină s-a constituit la 23 dec. 1865 din iniţiativa împăratului Napoleon III, reunind Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia în jurul principiului că monedele de referinţă din fiecare ţară a Uniunii au aceeaşi greutate în aur fin. Era stabilită o valoare intrinsecă a unităţilor monetare de 4,5 g argint sau 0,29 g aur, cu un raport fix de 1:15,5 între argint şi aur. Aceste monede, împreună cu subdiviziunile lor, aveau aceeaşi putere de circulaţie în fiecare dintre ţările membre ale Uniunii, păstrând, în acelaşi timp, simbolurile naţionale. Ulterior încheierii convenţiei din 1865, a aderat Grecia (1868), iar numeroase state au adoptat principiile Uniunii, fără să i se alăture în mod formal. Printre aceste state se număra şi România, alături de Spania, Serbia şi Vatican. Uniunea Monetară Latină a fost dizolvată în 1926, dar abandonarea convertibilităţii în aur a avut loc încă din 1914, datorită crizei economice în care a intrat Europa la începutul Primului Război Mondial.