Factorii de Producție

1.Introducere

Pământul sau factorul natural al producţiei se referă la toate resursele brute din natură

care pot fi folosite la producerea bunuri şi servicii. Astfel solul, aerul, mineralele, apa, lemnul brut din pădure etc. intră în categoria factorului natural al producţiei.

Pământul este punctul de pornire al activităţii economice, constituind atât substanţa şi condiţiile materiale primare ale producţiei cât şi forţa motrică virtuală, resursele primare de energie. Ansamblul proceselor de muncă sunt legate într-o formă sau alta de factorul natură sau pământ.

Pământul este un factor de înlocuit şi limitat ca întindere, dar care dispune de o mare capacitate de regenerare şi de creştere a randamentului său.

Mărimea rezervelor de teren ce pot fi atrase în circuitul agricol diferă de la ţară la ţară sau de la o zonă geografică la alta. În multe ţări, printre care şi România, rezervele de terenuri sunt foarte reduse sau chiar epuizate, creşterea randamentelor la hectar rămâne practic singura sursă majoră de sporire a producţiei agricole. Acest proces implică un volum mare de investiţii, ceea ce înseamnă creşterea continuă a valorii economice a pământului.

2.Caracterizare generala

Resursele amintite anterior se prezintă într-o enormă varietate de forme, cea ce face ca ele să poată fi clasificate în funcţie de criterii precum natura şi forma lor existenţială, modul de formare, modul de utilizare etc. Fiecare dintre aceste clasificări evidenţiază caracteristici şi aspecte specifice diferitelor categorii de resurse.

Cea mai frecventă clasificare a resurselor productive le grupează în resurse materiale ( construcţiile, utilajele, mineralele ) şi resurse nemateriale ( serviciile productive ); resurse primare ( potenţialul demografi, potenţialul resurselor naturale ) şi resurse secundare sau derivate( informaţii şi cunoştinţe ştiinţifice ); resurse productibile şi resurse neproductibile.

Indiferent de modul de clasificare, resursele productive sunt analizate atât ca stocuri, ca elemente ale avuţiei, cât şi ca fluxuri ce apar în procesul atragerii şi utilizării lor în viaţa economică. Stocul de resure umane disponibile din economie condiţionează volumul şi calitatea activităţii economice şi, implicit, rezultatele obţinute.

Factorii de producţie reprezintă potenţialul de resurse productive atrase în circuitul economic, cu alte cuvinte, resursele economice valorificate, în măsura în care sunt atrase şi utilizate în activitatea economică apar ca fluxuri sub formă de servicii ale factorilor de producţie.

Economistul francez J.B.Say, considerat iniţiatorul teoriei factorilor de producţie, arată că fiecare factor de producţie primeşte recompensa în funcţie de serviciile aduse : munca – salariul, pământul – renta, iar capitalismul – profitul.

La începutul dezvoltării societăţii au existat 2 factori de producţie şi anume munca şi pământul sau natura care pot fi consideraţi ca factori originari sau primari ai producţiei şi din unirea cărora oamenii îşi asigurau existenţa. Mai târziu a apărut şi capitalismul, ca factor derivat al producţiei, a cărei afirmare este legată de perioada în care echipamentele de producţie au dobândit o importanţă tot mai mare pentru activitatea economică.

În epoca modernă, procesul de amplificare şi diferenţiere a resurselor atrase şi utilizate în activitatea economică a continuat, celor 3 factori clasici adăugându-se alţii noi.

În abordările dinamice ale structurii factorilor de producţie şi a rolului lor în economia modernă, aşa zisa teorie a neofactorilor ( progresul tehnic, informaţiile, tehnologiile ), este pus în evidenţă faptul că vechea clasificare a acestora precum şi aria lor de cuprindere nu mai sunt clasificări şi definiţii ale factorilor de producţie, incluzând astfel pe lista acestora categorii precum ,, capitalul uman ” alături de capitalul fizic, resursele informaţionale, potenţialul creativităţii ştiinţifice etc.

3.Munca

Munca reprezintă factorul orginar, primar de producţie, o activitate umană specifică, manuală şi/sau intelectuală, prin care oamenii îşi folosesc aptitudinile, cunoştinţele şi experienţa, ajutându-se în acest scop de instrumente corespunzătoare, mobilul acestei activităţi fiind producerea bunurilor necesare satisfacerii trebuinţelor lor imediate şi de perspectivă.

Munca antrenează ceilalţi factori de producţie, realizând combinarea şi utilizarea lor eficientă pentru că ea a fost dintotdeauna factorul determinant şi activ.

Adam Smith, părintele economiei politice, arăta că munca este sursa tuturor bogăţiilor societăţii - ,,sursa unică a avuţiei naţiunilor”. Oamenii, cu aptitudinile şi deprinderiile lor, cu experienţa şi cunoştinţele dobândite sunt producătorii tuturor bunurilor economice.