Falimentul Concernului - Enron

1. Infiintarea si activitatea Enron

In anul 1985 prin fuziunea Houston Naural Gas cu InterNorth, o companie de gaze naturale din Omaha, Nebraska ia nastere compania Enron, un furnizor de gaze naturale detinatinator a aproape 60.000 km de gazoducte.

In 1989 Enron a inceput sa tranzactioneze gaze naturale, devenind in urmatorii ani cel mai mare comerciant cu gaze naturale din America de Nord.

Dar tocmai directorii care au contribuit la formarea gigantului sunt declarati si chiar vinovati de falimentul acestuia. Ei au deturnat activitatea vechiului Enron si l-au transformat dintr-un furnizor regional de gaze si curent electric in broker national de energie, in provider de Internet, in vanzator de carbuni, de petrol sau de materiale plastice, una peste alta, intr-o masinarie de speculatii bursiere care a imbogatit cateva zeci de oameni si a saracit alte zeci de mii.

In februarie 2001 a fost numit director executiv Jeffrey Skilling, directorul de operatiuni de pana atunci. Acesta a luat locul lui Kenneth Lay, fondatorul Enron.

Daca n-ar fi fost Jeffrey Skilling si cei pe care i-a adus el in companie, Enron ar fi fost probabil acum un gigant energetic scos din banalitate doar de importanta relatiilor sefului sau, Kenneth Lay, cu Partidul Republican si in speta cu George W. Bush, care pe vremuri a facut afaceri cu Lay si a ramas prieten cu acesta inclusiv cand a devenit guvernator de Texas si apoi presedinte al SUA, cu larga sustinere financiara a companiei din Houston. In urma cu cativa ani, Enron a fost acuzat ca a influentat in folosul propriu modul cum vicepresedintele Dick Cheney a conceput strategia energetica pe termen lung a Statelor Unite ale Americii.

Enron a ajuns cel mai important simbol al epocii de boom economic aparent fara limite al anilor '90, unde credinta oarba in fortele pietei, conjugata cu increderea teribila in sine si dorinta de imbogatire a unei generatii de tineri iesiti de la Harvard sau Yale au creat un climat de afaceri in care pretul actiunilor si profitul pe termen scurt au devenit cei mai importanti indicatori ai sanatatii unei companii, iar speculatiile bursiere si comertul online au ajuns sa fie considerate afacerile prin excelenta, singurele in stare se produc bani multi peste noapte si din nimic.

Justitia americana incearca sa determine vinovatia lui Jeffrey Skilling pentru dezastrul de la Enron, care, spre deosebire de colegii si subalternii lui acuzati si ei, Skilling e singurul care nu s-a ferit sa depuna marturie, in fata Congresului si sa-si exprime punctul de vedere despre situatia de la Enron, desi avocatii l-au sfatuit sa nu o faca, pentru ca astfel isi va limita posibilitatile de aparare la un eventual proces si, daca se va dovedi ca a mintit, atunci se va face vinovat, in plus, de sperjur. Si tot spre deosebire de ceilalti acuzati, el este singurul care s-a declarat de la inceput nevinovat

Opinia publica tinde sa considere ca nu se va face dreptate la Enron pana ce Skilling si Lay nu vor ajunge dupa gratii, pentru ca e imposibil ca toate ilegalitatile de acolo sa se fi produs fara stirea sau macar fara aprobarea lor tacita. Tocmai din lipsa dovezilor concrete impotriva lui a durat atat de mult pana ce procurorii au reusit sa construiasca acuzarea.

De pilda, Skilling e acuzat ca a castigat 67 de milioane de dolari intre 1999 si 2001 din vanzarea de actiuni Enron, considerandu-se ca le-a vandut in timp util, inainte ca pretul lor sa scada, uzand de ceea ce stia el despre companie in calitate de director executiv (acuzatia de "insider trading"). Totusi, majoritatea actiunilor le-a vandut in 1999, inainte de toate tranzactiile dubioase in care a intrat mai apoi Enron.

Mai mult, in 2000, Skilling a aplicat un program de vanzare automata de actiuni, dand ordin brokerului sau sa vanda invariabil 10.000 de actiuni pe saptamana, conform regulilor Comisiei Federala pentru Operatiuni Bursiere, un astfel de program il apara pe detinatorul actiunilor de orice acuzatie de "insider trading", dar apoi a oprit programul in iunie 2001, cu noua saptamani inainte de a-si da demisia din companie, fapt vazut de avocatii lui Skilling drept o dovada clara ca omul nici nu stia la acel moment ca Enron merge prost.

Dar procurorii au avut totusi succes cu acuzatia referitoare la sistemul de "parteneriate" neevidentiate contabil, un sistem creat de Fastow, directorul financiar, in cadrul caruia diverse societati fantoma, infiintate tot cu banii Enron sau cu banii personali ai directorilor, aveau rolul de a cumpara activele neperformante ale companiei si de a ascunde astfel cifra exacta a datoriilor Enron, pentru ca firma sa poata figura in fata investitorilor ca se tine de planul ei de crestere constanta a profiturilor. Intr-unul din cazuri s-a intamplat chiar ca, atunci cand unele din aceste societati au devenit insolvabile, sa fie sustinute financiar de altele mai sanatoase, printr-o retea de tranzactii circulare. Argumentul avocatilor lui Skilling era insa aici ca la aprobarea tranzactiilor au fost de fata si si-au dat avizul si reprezentantii auditorului Arthur Andersen, si cei ai casei de avocatura Vinson&Elkins, deci acordul profesionistilor in materie ar functiona in apararea lui Skilling ca argument ca el nu a avut cum sa afle ca astfel de tranzactii erau ilegale. In sfarsit, poate cel mai greu de combatut a fost argumentul lui Skilling, expus si la audierile din Congres din februarie 2002, dupa care el nu e de profesie contabil si deci nici nu a organizat, nici nu a aprobat cu rea-credinta niste tranzactii ilegale sau niste raportari financiare masluite. E adevarat ca o asemenea scuza ar functiona mai degraba in cazul lui Kenneth Lay, un manager prin excelenta orientat spre delegarea responsabilitatilor, ba chiar spre neglijenta in supravegherea muncii subalternilor, decat in cazul lui Skilling, care a tinut tot timpul sa-si impuna viziunea proprie despre dezvoltarea Enron. Numai ca nuanta e esentiala aici: viziunea lui Skilling nu avea de-a face cu finantele decat o mare obsesie pentru cresterea profiturilor si pentru urcarea pretului actiunilor.