Falsificarea Banilor

Imagine preview
(8/10 din 4 voturi)

Acest referat descrie Falsificarea Banilor.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 18 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Bogdan Capraru

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domenii: Economie, Banci, Criminologie, Finante

Cuprins

CAPITOLUL 1. Caracterizarea falsificării banilor
1.1. Scurt istoric al fenomenului de falsificare a banilor 2
1.2. Noțiuni generale privind falsificarea bancnotei 6
CAPITOLUL 2. Măsuri de prevenire a falsului de bancnote
2.1. Principalele măsuri de protecție și siguranță a bancnotei 7
2.2. Elemente de protecție specifice bancnotei românești 9
CAPITOLUL 3. Metode de descoperire a falsului de bancnote
3.1. Considerații generale asupra metodelor de descoperire a falsului
de bancnote 14
3.2. Metode simple de depistare a falsului 14
3.3. Metode moderne de descoperire a falsului de bancnote
3.3.1. Măsuri preventive generale 15
3.3.2. Măsuri preventive speciale 16
3.3.3. Examinarea în radiații ultraviolete 16
3.3.4. Examinarea microscopică (sau cu ajutorul unor
instrumente de mărit) 16
3.3.5. Detectoarele de bancnote false 17
CONCLUZII 18

Extras din document

CAPITOLUL 1. Caracterizarea falsificării banilor

1.1. Scurt istoric al fenomenului de falsificare a banilor

În ceea ce privește noțiunea de fals, s-au încercat mai multe definiri a acestui fenomen. De exemplu, în ”Dicționarul limbii române moderne” prin fals se înțelege ”ceva contrar adevărului, mincinos, neîntemeiat; care are numai aparențe adevărului; neautentic, imitat, artificial”.

Însă cea mai cuprinzătoare definiție a fost considerată cea a lui Frank Arnau, conform căreia ”falsul este ceva care se pretinde a fi altceva decât este el în realitate”.

Fiind considerat un pericol social grav și sancționat de-a lungul istoriei cu pedespse foarte aspre, ajungându-se să fie folosită chiar și pedeapsa capitală, totuși istoria falsului de bani însoțește constant istoria banului.

Despre primele falsificări ale banului se vorbește încă din timpul domniei lui Hammurabi, acesta întalnindu-se mai apoi și în timpul domniei lui Darius al perșilor când falsificarea se realiza prin poansonare. Acest fenomen a fost întâlnit și în timpul regelui Solon din Attica care practica pedeapsa cu moartea pentru falsificatori. În acest sens dictatorul Sulla a emis o lege numită ”Lex Cornelia de falsis” care prevedea ”că săvârșirea unei contrafaceri monetare prin orice procedeu atrage pentru omul liber exilul și confiscarea averii, iar pentru sclav moartea prin tortură.” Deși erau pedepse dure, juristul Ulpian preciza faptul că acestea erau doar pentru ”spețe mai simple, întrucât în cazul plăsmuirii monedelor de aur, făptuitorul, și dacă era om liber, se da spre sfâșiere fiarelor sălbatice.”

În acest proces de falsificare a banilor a participat de foarte multe ori și statul, nu numai răufăcătorii. Astfel, pe vremea tiranului Hippias s-au emis niște monede a căror concentrație de metal prețios era mai mică decât cea normală, sau nu aveau greutatea specificată. Din acest motiv, mulți cercetători și-au pus întrebarea: ”primul falsificator a fost statul sau răufăcătorii?”.

În ceea e privește moneda, aceasta ”are greutatea și aliajul stabilit de legea monetară a țării emitente. Pe față (avers) și pe verso (revers), moneda are relief (efigie) și inscripții (legende), iar pe muchie, de obicei, zimți sau inscripții, toate acestea în scopul apărării integrității materiale a monedei, al evitării deteriorării prin tăiere și roadere, pe care falsificatorii le efectuau în trecut în scopul extragerii unei părți din conținutul de metal prețios al monedei”.

De-a lungul istoriei, falsificarea s-a realizat prin două metode: metode practicate cu ocazia baterii monedelor și metode practicate în timpul circulației. În ceea ce privește metodele inițiale (cu ocazia baterii monedei), ele constau fie în reducerea cantității de matal prețios, fie în micșorarea greutății monedei cu păstrarea aceleiași valori, fie prin ambele metode. În procesul circulației, monedele erau pilite sau le erau tăiate marginile, metalul astfel obținut fiind folosit la baterea de monede noi. Ambele metode, atât cele inițiale, cât și cele din timpul circulației , erau folosite de către falsificatorii particulari.

Nici perioada premergătoare ocupării Daciei de către romani nu a fost scutită de circulația monedelor false, acest lucru fiind confirmat de către ștanțele gasite pe teritoriul țării, folosite la baterea monedelor romane. Falsificarea monedei a fost prezentă și în timpul feudalismului, în acest sens fiind semnificativ tezaurul de imitații ale dinarilor vienezi descoperit la Turnu-Severin.

În țara noastră, specific Moldovei secolului al XV- lea este baterea concomitentă a unor monede din argint, bilon sau bronz , având aceeași tipologie , mărime și valoare nominală, fiind însă diferit din punct de vedere al metalului. A fost interpretat ca o falsificare oficială a monedelor puse în circulație pentru a se putea face față unor greutăți economice și financiare.

Datorită amplorii pe care a luat-o acest fenomen, au fost luate măsuri. Astfel, în anul 1551 George Martinuzzi a ordonat bistrițenilor să-i aresteze pe toți monetarii din Rodna pentru că au bătut monede false, iar în 1661 Duca-Vodă cere ca banii falși care s-au luat din Moldova să le fie restituiți.

Falsificarea continuă și în perioada capitalismului, aceasta fiind determinată de necesitățile războiului ruso-turc, pentru acoperirea cheltuielilor mari făcute de armata rusă. Astfel, monedele au fost confecționate din metalul obținut prin topirea tunurilor și a armelor luate de la turci.

Odată cu trecerea timpului, statul începe să realizeze importanța banilor în cadrul economiei, luând astfel măsuri de prevenire și de descoperire a falsului. Deși, în timpul domniei lui Mihail Sturza, au fost confecționate greutăți speciale din bronz sau alamă pentru verificarea monedelor mai importante care se aflau în circulație, măsura nu și-a atins scopul deoarce aceste pietre erau la rândul lor falsificate.

Odată cu intensificarea schimburilor internaționale, a crescut și circulația bancnotei, formă bănească acceptată în toate țările lumii. Însă, în acest fel a luat amploare și fenomenul de falsificare. Cotele alarmante pe care le-a luat acest fenomen, a detrminat convocarea primului Congres internațional al poliției criminale la Monaco între 14 și 18 aprilie 1914, la care au participat 14 state, printre care și România.

”În timpul primului război mondial, în timpul ocupării temporare a unei bune părți din teritoriul României, Germania prin intermediul Băncii Generale Române emite fraudulos o mare cantitate de bani, care nu aveau nici o acoperire, fiind doar niște garanții, emisia nefiind controlată, ci după nevoi”.

Fisiere in arhiva (1):

  • Falsificarea Banilor.doc