Filosofia Constituirii ONU

IDEEA CREARII ORGANIZATIEI

Organizatia Natiunilor Unite si actul sau fundamental- Carta O.N.U.- sunt produsul unei perioade specifice in evolutia relatiilor internationale, reflectand raportul de forte si specificul perioadei celui de-al doilea razboi mondial, cand si-au gasit plamadirea. Totodata, O.N.U. reprezinta un proces in care dinamica lumii contemporane se reflecta in mersul sau ascendent catre o ordine internationala mai buna si mai dreapta.

Ca atare, ea apare ca o continuare, pe o treapta superioara, a eforturilor incepute inca dupa primul razboi mondial de a se asigura forta dreptului in fata “dreptului fortei”.

Carta Natiunilor Unite este un document complex, de exceptionalã importantã în relatiile internationale. El nu este lipsit de imperfectiuni, dar, oricum, cel mai bun produs posibil al unor negocieri care au durat douã luni de zile în conditiile în care rãzboiul din Europa era pe terminate, iar cel din Pacific pãrea a mai dura mult timp. Aceastã conjuncturã, ca si experienta Societãtii Natiunilor si-au pus pecetea asupra continutului Cartei care, în afarã de orice dubiu, a creat o pozitie specialã marilor puteri în sfera sistemului de securitate. Carta O.N.U. cuprinde 111 articole, divizate în 19 capitole, precedate de preambul.Nu a aparut pe un loc gol, ci a avut la baza progresul realizat in dezvoltarea organizarii internationale, inclusive prin crearea Ligii Natiunilor si acordurile incheiate dupa aceea, care incepeau sa afirme noile principii ale relatiilor internationale, dreptul international progresiv. Organizatia Natiunilor Unite a reflectat o necesitate istorica, un anumit stadium al dezvoltarii societatii omenesti, a aparut ca urmare a evolutiei relatiilor internationale, a realitatii lumii postbelice, a progreselor tehnico-stiintifice.

Aceasta Carta O.N.U. a aparut ca document anglo-american la 12 august 1941, facea cunoscute unele principii de baza “ale sperantelor intr-un viitor mai bun”. Astfel presedintele american si premierul britanic isi luau urmatoarele angajamente de conduita la incheierea razboiului si in perioada postbelica:

1. “Tarile lor nu urmaresc nici o marire teritoriala sau de alta natura.

2. Ei nu doresc sa aiba loc nici o modificare teritoriala care sa nu fie de acord cu vointa liber exprimata a popoarelor interesate.

3. Ei respecta dreptul pe care il are fiecare popor de a alege forma de guvernamant sub care vrea sa traisca; ei doresc sa fie redate drepturile suverane si liberul exercitiu de guvernare celor care au fost privati de ele prin forta.

4. Ei se straduiesc, tinand seama de obligatiile pe care si le-au asumat deja , sa deschida tuturor statelor, mari sau mici, invingatoare sau invinse, accesul la materiile prime ale lumii si tranzactiile comerciale care sunt necesare prosperitatii lor economice.

5. Ei doresc sa realizeze intre toate natiunile colaborarea cea mai completa in domeniul economic, ci scopul de a garanta tuturor imbunatatirea conditiilor de munca, progresul economic si societatea sociala.

6. Dupa distrugerea finala a tiraniei naziste, ei spera sa se instaureze o pace care sa permita tuturor natiunilor sa se bucure de securitate in cadrul frontierelor lor si sa garanteze tuturor oamenilor din toate tarile o existenta eliberata de orice teama si de lipsuri.

7. O asemenea pace va permite tuturor oamenilor sa navigheze fara frica pe mare.

8. Ei sunt convinsi ca toate natiunile lumii, din motive atat de ordin practice cat si de ordin spiritual, vor trebui sa renunte in cele din urma la folosirea fortei . Si din moment ce este imposibil de a salva pacea viitoare atata vreme cat unele natiuni care o ameninta-sau ar putea sa o ameninte- poseda arme pe mare, pe uscat si in aer, ei considera ca, in vederea stabilirii unui system larg si permanent de securitate generala, se impune dezarmarea acestor natiuni. Totodata ei isi vor adduce contributia si vor incuraja orice alte masuri practice menite sa usureze povara zdrobitoare a armamentelor care copleseste povara zdrobitoare a armamentelor care coplesete popoarele pasnice.”

Ulterior, prin Declaratia Natiunilor Unite, semnata la 1 ianuarie 1942 la Washington, la aceste principii au subscris U.R.S.S. si alte 23 de state.

CONSTITUIREA ORGANIZATIEI NATIUNILOR UNITE

Prima declaratie de principii privind pacea viitoare – Carta Atlanticului – semnata de primul ministru britanic si de presedintele S.U.A., la 14 august 1941 si confirmata apoi de Declaratia Natiunilor Unite din 1 ianuarie 1942, poarta semnaturile reprezentantilor Marii Britanii, S.U.A., U.R.S.S. si a inca 23 de state de pe toate continentele. Aceasta declaratie se refera, intre altele, la necesitatea instituirii unui sistem mai larg si permanent de securitate generala.

Necesitatea unei cooperari mai largi, afirmata in anii urmatori, a fost exprimata si in Declaratia Conferintei de la Teheran din 28 noiembrie – 1 decembrie 1943.