Fiscalitate Europeană

Influenţa proceselor economice şi sociale de către fiscalitatea europeană

În majoritatea statelor lumii, partea predominantă a resurselor care acoperă nevoile financiare publice este reprezentată de fondurile care provin din participarea statului la economia de piaţă, ca subiect de drept suveran, care îşi impune deciziile de a prelua, cu titlu obligatoriu, definitiv şi fără contraprestaţie directă, o parte din veniturile obţinute de persoanele fizice şi juridice.

Este vorba despre resursele financiare mobilizate la dispoziţia întregii societăţi sau a unor colectivităţi locale prin intermediul unor prelevări obligatorii sub formă de impozite, taxe, contribuţii.

Potenţialul pozitiv al categoriei „impozit” nu constă doar în prelevarea prin constrângere a unei părţi de resurse financiare în vistieria statului, ci şi - în asigurarea unui echilibru relativ între interesele private, corporative şi naţionale. Impozitul exercită rolul de instrument.

Esenţa impozitelor şi a fiscalităţii poate fi analizată prin prisma :

-funcţiilor fiscalităţii;

-principiilor, pe care se bazează un sistem fiscal optim;

-teoriilor economice, care fundamentează existenţa şi necesitatea impozitelor;

-rolului şi locului, care revin impozitelor în economie;

-incidenţei impozitelor asupra proceselor social-economice.

Aceste elemente vor constitui, de fapt, repere ale abordării conceptuale a fiscalităţii în paragraful dat al tezei. Instrument privilegiat de finanţare a cheltuielilor publice, impozitul devine un instrument de politică economică şi socială destinat satisfacerii obiectivelor de stabilizare macroeconomică şi de redistribuire ale statului. Dezbaterile cu privire la fiscalitate sunt dominate de spectrul funcţiilor circumscrise sistemului de impunere în vederea asigurării, în acelaşi timp, a optimului economic şi a celui social.

Începând cu anii 70, impozitul devine ţinta atacurilor contra intervenţionismului excesiv al statului şi un element central al dezbaterii ce opune principiile liberalismului celor ale intervenţionismului.

Această opoziţie transpare în analiza controverselor relative fiecăreia dintre funcţiile sistemului fiscal. Aceste funcţii sunt stabilite ţinându-se cont de obiectivele preconizate să fie realizate prin intermediul sistemelor fiscale.

În literatura de specialitate, sunt analizate, în special, funcţiile de: finanţare a cheltuielilor statului; redistribuire; stabilizare.

Funcţia de finanţare a cheltuielilor statului contribuie la realizarea obiectivului de echilibrare bugetară. Nivelul prelevărilor obligatorii este corelat cu nivelul cheltuielilor publice.

Funcţia de redistribuire, care urmăreşte regulile de echitate, ultimele fiind distincte în consesuală (exprimă faptul că sarcina impozitului trebuie să fie repartizată în mod echitabil) şi cea conflictuală (atribuie impozitului rolul de corecţie a repartiţiei veniturilor primare în scopul de a face această repartiţie cât mai echitabilă).

Definiţia acestei funcţii depinde de opinia cu privire la caracterul just sau injust al repartiţiei ce decurge din mecanismul pieţei şi acela al drepturilor de proprietate. Criteriile de echitate sunt normative, de aici rezultând că progresivitatea poate fi considerată, de unii, drept impozitare justă, iar de alţii – drept arbitrară. Totuşi, statul exercită prin bugetul public funcţia de distribuire, evidenţiată prin clasificarea economică a cheltuielilor.

Funcţia de corectare a dezechilibrelor sau funcţia de stabilizare este exercitată de sistemul fiscal, graţie faptului că impozitul este un instrument de politică economică ce poate juca un rol de incitare, de descurajare sau de stabilizare. Conform acestei funcţii, impozitul este una din variabilele bugetare, pe care statul le manipulează în scopuri de stabilizare conjuncturală (politici de acţiune asupra cererii sau ofertei3) sau structurală (politici fiscale destinate să favorizeze creşterea economică, adică încurajarea unor anumite comportamente sau activităţi).

Capacitatea impozitului de a realiza acest obiectiv de eficacitate economică este foarte controversat. După cum se adoptă o poziţie liberală sau intervenţionistă, această funcţie a impozitului este mai mult sau mai puţin privilegiată.

Complexitatea sistemelor fiscale actuale îşi are cauza în funcţiile sporite ale fiscalităţii în plan economic şi social. Studiile în domeniul fiscalităţii au acordat constant o atenţie deosebită principiilor pe care trebuie să se bazeze o fiscalitate optimă. Economistul francez Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, apreciază că principiile generale ale impunerii, într-o societate liberă şi democrată, sunt: individualitatea, nediscriminarea, impersonalitatea, neutralitatea, legitimitatea şi lipsa arbitrariului.

Principiile impunerii fiscale formează un sistem unitar ale cărui componente se interferează şi se influenţează reciproc, acestea fiind:

-principiile de echitate fiscală, care presupun necesitatea impunerii diferenţiate a veniturilor şi a averilor;

-principiile de politică financiară includ cerinţele ce trebuie îndeplinite de orice impozit nou introdus în practică: un randament fiscal ridicat, o stabilitate şi elasticitate acceptabile.