Fondul funciar al României

1. Conceptul de fond funciar. Aspecte istorice

În perioada 1947-1989, prin instaurarea aşa-zisului regim de democraţie populară, a început asaltul asupra proprietăţii private, în general, regimul juridic al terenurilor proprietate privată caracterizându-se printr-o restricţionare progresivă a dreptului de dispoziţie,culminând cu interdicţia înstrăinării terenurilor prin acte între vii.

Tendinţa constantă în această perioadă a reprezentat-o trecerea terenurilor proprietate privată în proprietatea socialistă de stat prin cele mai diverse mijloace: cooperativizarea agriculturii, expropriere, trecerea în proprietatea statului a unor terenuri considerate bunuri fără stăpân,preluarea abuzivă de către cooperativele agricole de producţie a unor terenuri.

Terenurile, în special cele agricole, au fost incluse în categoria mijloacelor de producţie care trebuiau să aparţină întregului popor, dispoziţii legale successive restrângând treptat circulaţia juridică a acestora, până aproape de totala anihilare.

Dezideratul fundamental al regimului comunist a fost, aşadar, lichidarea proprietăţii private, edificând în acest sens un sistem de instituţii care să conducă la atingerea acestui scop, un sistem construit pe violarea celor mai elementare drepturi cetăţeneşti, printre care şi dreptul de proprietate privată.

A existat în această perioadă dreptul de proprietate socialistă de stat, definit în doctrina perioadei ca fiind “dreptul ce aparţine întregului popor,reprezentat de stat” , bunurile care formau obiectul acestui drept fiind, de fapt, la discreţia guvernanţilor vremii, în detrimental vădit al societăţii.

A fost creat, de asemenea, dreptul de proprietate cooperatist-obştească, o formă a dreptului de proprietate socialistă, definit ca fiind facultatea recunoscută de lege fiecărei cooperative, fiecărei organizaţii obşteşti, ca persoane juridice, de a-şi apopria bunurile necesare pentru îndeplinirea scopului avut în vedere la înfiinţarea ei. Aceste forme colective ale dreptului de proprietate erau menite să anihileze în totalitate proprietatea privată ceea ce s-a şi întâmplat, prin edictarea unei legi nepopulare, de transfer obligatoriu din proprietatea privată în proprietatea statului a unor categorii importante de bunuri, printre care şi terenurile.

Primul pas în această direcţie a fost făcut prin Legea nr. 203/1947 care a declarat imobile agricole terenurile situate în comunele rurale, în afara vetrei satului, precum şi terenurile arabile, păşunile şi fâneţele situate în afara perimetrului construibil al municipiilor şi comunelor urbane. Înstrăinarea acestor terenuri prin acte între vii era posibilă numai prin obţinerea unei autorizaţii administrative, dar şi forma autentica a actului.

Prin Constituţia din 1952 se creează cadrul legal al abuzului, un mijloc foarte eficace al aservirii individului faţă de putere fiind proprietatea socialistă. Decretul nr. 144/1958 instituie obligativitatea obţinerii prealabile a autorizaţiei administrative în forma autentică pentru instrăinarea sau împărţeala terenurilor cu sau fără construcţii aflate în orase, comune, reşedinţe de raioane etc.

După îngrădirea circulaţiei juridice a terenurilor prin intermediul controlului administrative prealabil, dublat de cerinţa formei autentice a actului de înstrăinare, următorul pas l-a reprezentat scoaterea din circuitul civil general a unor categorii de terenuri. Astfel, prin art.1 din Legea nr.19/19681 au fost indisponibilizate şi considerate expropriabile terenurile fără construcţii situate în perimetrul construibil al municipiilor şi oraşelor, precum şi părţile din terenurile cu construcţii, în măsura în care depăşeau suprafaţa stabilită prin detaliile de sistematizare.

Legea nr.57/1968 de organizare şi funcţionare a consiliilor populare reglementează atribuţiile consiliilor populare care răspund, printre altele, de folosirea raţională şi eficientă a întregului fond funciar, iau măsuri şi răspund pentru apărarea, conservarea, ameliorarea terenurilor agricole, pentru cultivarea tuturor suprafeţelor de teren din sectorul de stat, sectorul cooperatist şi gospodăriile populaţiei.

Punctul culminant al restricţiilor impuse proprietăţii private asupra terenurilor îl reprezintă anul 1974, când sunt adoptate Legea nr.58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale şi Legea nr.59/1974 cu privire la fondul funciar. Potrivit dispoziţiilor art.1 din Legea nr.59/1974 “Toate terenurile de pe teritoriul R.S.R., indiferent de destinaţie sau în proprietatea cui se află, constituie fondul funciar unic al R.S.R., avuţie naţională care trebuie folosită, protejată şi ameliorată, în concordanţă cu interesele întregului popor.”

Legea nr.59/1974 clasifică terenurile, în funcţie de destinaţie, în terenuri agricole, terenuri forestiere,terenuri aflate permanent sub ape, terenuri destinate localităţilor,precum şi terenuri cu destinatii speciale(art.3 alin.).

Delimitând noţiunea de terenuri agricole, se reglementează folosirea acestora pentru producţia vegetală

. Se interzice, totodată, micşorarea suprafeţei agricole şi se stabilesc obligaţiile deţinătorilor de terenuri de a lucra şi cultiva întreaga suprafaţă pe care o deţin, precum şi obligaţiile ce revin beneficiarilor de investiţii.

O prevedere importantă a legii se referă la evidenţa generală şi obligatorie a întregului fond funciar al ţării, indiferent de proprietari şi de destinaţia terenurilor, prin cadastrul general funciar.

În ceea ce priveşte circulaţia terenurilor, legea prevede ca ”dobândirea de terenuri agricole se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă instrăinarea sau dobândirea prin acte juridice aacestor terenuri”(art.44). Moştenitorii legali au obligaţia să asigure continuitatea muncii agricole pe terenurile dobândite sau să-şi însuşească cunostinţe agricole corespunzătoare. În cazul nerespectării acestei obligaţii, terenurile respective vor trece în folosinţa organizaţiilor desemnate de către comitetele executive ale consiliilor populare, iar dacă timp de doi ani situaţia ar rămâne neschimbată, aceste terenuri urmează să treacă în proprietatea statului.