Fondul Monetar Internațional

I.Istoricul FMI

Fondul Monetar Internaţional a fost fondat ca parte integrantă a sistemului Bretton-Woods, fiind instituţia responsabilă cu asigurarea condiţiilor monetare şi financiare propice unui sistem stabil de schimburi comerciale. El reprezintă primul sistem monetar internaţional din istoria relaţiilor internaţionale şi vizează un ansamblu de principii şi reglementări coerente, asumat de statele semnatare, privind politicile ratei de schimb şi al cooperării monetare multilaterale (Drăgoescu, 2000, p. 21)

Întemeiat oficial în 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods, sistemul a avut drept iniţiatori Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie, cărora li s-au alăturat majoritatea aliaţilor din cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce Acordurile reprezintă punctul de plecare oficial al instituţiilor Bretton-Woods, planificarea lor a început, de fapt, la începutul anilor ‘40. În acest proces de durată au fost implicate două personalităţi marcante, John Maynard Keynes, de partea britanică, şi Harry Dexter White, de partea americană. Idealul lor călăuzitor a fost construirea unui sistem care să împiedice reapariţia unor recesiuni economice de proporţii, precum şi izbucnirea unui nou război mondial. Un spirit comun de liberalism a animat procesul de planificare, iar multilateralismul a devenit soluţia comună pentru fondarea unei noi ordini postbelice. Din punct de vedere politic, planurile prevedeau asigurarea păcii mondiale printr-o instituţie globală care să fie o versiune îmbunătăţită a Ligii Naţiunilor. Din punct de vedere economic, pacea şi prosperitatea urmau să fie sprijinite de comerţul liber între naţiuni. Astfel, pilonul economic principal al noii ordini ar fi fost reprezentat de Organizaţia Internaţională a Comerţului (ITO). Plecând de la lecţiile perioadei interbelice, politicile monetare şi ale ratei de schimb au fost considerate instrumente necesare comerţului liber; ele nu puteau fi niciodată considerate ca scop economic în sine (Helleiner, 1993). Pentru consacrarea acestei lecţii în modul de funcţionare al economiei internaţionale s-a avut în vedere fondarea unei instituţii financiare internaţionale care să monitorizeze politicile monetare şi de schimb ale statelor membre.

Datorită diferenţei semnificative dintre poziţia internaţională (politică şi economică) a Marii Britanii şi a SUA, la acea oră, cele două planuri iniţiale au evidenţiat câteva puncte de dezacord. Keynes era preocupat în principal de asigurarea izolării economiilor naţionale în cazul importului de tendinţe deflaţioniste şi de furnizarea de lichidităţi internaţionale pentru ţările cu deficit, pe când White era interesat de convertibilitatea şi stabilitatea cursurilor şi de eliminarea acordurilor bilaterale restrictive în privinţa comerţului liber. Totuşi, similitudinile au fost mult mai importante. Ambii economişti au crezut ferm în importanţa unei ordini mondiale organizate conform principiului “comerţului liber”, pentru asigurarea păcii şi prosperităţii internaţionale. Pe plan naţional, ocuparea totală a forţei de muncă şi un puternic stat al bunăstării urma sa sprijine astfel de ţeluri. Controlul capitalului, control direcţionat împotriva mişcărilor speculative şi ratele stabile de schimb au fost percepute drept mijloacele necesare comerţului şi prin urmare, supuse cerinţelor acestuia (Ruggie, 1982).

Acordurile fondatoare au păstrat spiritul acestei viziuni, deşi în negocierile politice dintre cele două părţi s-au pierdut mai multe elemente importante (Gardner, 1969, capitolul VII). Propunerile americane au avut câştig de cauză ţinând cont de circumstanţele economice şi politice care făceau din SUA, la acea oră, cea mai importantă putere şi cel mai important creditor al lumii, deţinând 75% din rezervele monetare mondiale. (Drăgoescu, 2000, p. 20)

Scopurile declarate ale noii organizaţii, Fondul Monetar Internaţional, aşa cum au rezultat la finalul negocierilor, erau:

1. promovarea cooperării monetare internaţionale;

2. facilitarea expansiunii şi a creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi contribuirea, prin acestea, la promovarea şi menţinerea unor nivele înalte de ocupare şi de venituri reale şi la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor ca obiective primordiale ale politicii economice”;

3. promovarea stabilităţii ratei de schimb, a unor mecanisme disciplinate de schimb şi evitarea deprecierii schimbului prin competiţie;

4. contribuirea la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi şi la eliminarea restricţiilor de schimb extern care împiedică dezvoltarea comerţului mondial;

5. punerea la dispoziţie de resurse, pe termen scurt, pentru a asista membrii în corectarea balanţelor de plăţi, “fără a recurge la măsuri destructive pentru prosperitatea naţională şi internaţională”.

6. diminuarea duratei şi nivelului dezechilibrului din balanţa de plăţi externă a membrilor săi.

Câteva principii fundamentale stăteau astfel la baza sistemului monetar internaţional inaugurat la Bretton Woods: cooperarea monetară internaţională, universalitatea sistemului – orice stat care recunoaşte prevederile statutului FMI poate adera la această organizaţie şi, implicit, poate deveni membru al sistemului monetar internaţional, fixitatea parităţii şi cursurilor valutare, convertibilitatea reciprocă a monedelor prin desfiinţarea restricţiilor asupra plăţilor curente, în vederea multilateralizării plăţilor, convertibilitatea în aur a dolarului, la care se raportează celelalte monede şi asigurarea unor rezerve de mijloace de plată internaţionale în concordanţă cu nevoile de echilibrare a balanţei de plăţi externe ale ţărilor membre (pentru evitarea unor dezechilibre pe termen scurt) (Drăgoescu, 2000, p. 22-23).

Resursele FMI, esenţiale pentru îndeplinirea sarcinilor enumerate, erau formate pe baza contribuţiilor (cotelor) membrilor săi. Fiecare ţară plătea o cotă în aur şi valută naţională, proporţională cu mărimea economiei sale. Pe lângă furnizarea de fonduri, cotele au fost esenţiale în determinarea puterii de vot a membrilor. Fiecărui membru i s-a alocat un număr de bază de 250 voturi, plus câte un vot pentru fiecare echivalent a 100.000 dolari SUA din cota sa (art. XII, 5a). Cota şi numărul de voturi au asigurat de la început o poziţie superioară a Statelor Unite, în interiorul instituţiei. Aceasta poate fi percepută ca o primă breşă în spiritul idealist şi multilateralist al planurilor fondatoare, dar a fost o evoluţie menită să asigure Congresul că SUA şi-au păstrat un cuvânt greu în legătură cu fondurile pe care le-au alocat noii instituţii, fără de care nu şi-ar fi dat acordul pentru participarea la fondarea ei.