Formarea Preturilor în Conditiile Concurentei Imperfecte

Concurenta monopolista

În cadrul capitolului precedent au fost puse în evidenta principalele trasaturi ale concurentei perfecte, cu mentiunea ca realitatea economica nu le-a consemnat niciodata într-o stare pura. Fireste, în functie de timp si de loc, au putut fi întrunite cumulativ mai multe dintre ele, dar, aproape sigur si acestea puternic afectate de influenta unor factori perturbatori. Este suficient sa analizam, în aceasta privinta, conditiile patrunderii pe piata a unor noi producatori. Din punct de vedere practic ele pot fi:

- perfecte;

- foarte usoare;

- dificile sau imposibile.

Asa cum am mai aratat, a vorbi despre existenta unor perfecte de intrare pe piata însemna, de fapt, a recurge la o simpla ipoteza de lucru. Ele au existat, fara îndoiala, cândva, fiind caracteristice unei perioade de început a economiei de piata când producatorii unei marfi oarecare sau extrem de numerosi, nici unul dintre ei neputând exercita o influenta notabila asupra cantitatilor puse în vânzare si a preturilor la care acestea se realizau. Cu timpul, însa, aceste conditii s-au mai înasprit, dar, în linii mari, ele au ramas tot usoare, specifice unei piete bazata pe concurenta libera.

În ciuda unor schimbari vizibile intervenite în structura pietelor multor state, multi economisti care s-au ocupat de problema formarii preturilor pâna la sfârsitul secolului al XIX-lea (în frunte cu Alfred Marshall) si chiar dupa aceea, pâna la sfârsitul primului razboi mondial, au pornit de la premisa unei concurente perfecte. Desi postulatele acesteia puteau fi aplicate cu suficienta precizie numai în cazul produselor primare si omogene, calculele au fost extinse si la marfurile manufacturate, destul de neomogene ca structura, dar fara restrictii prea mari pentru producatori de a patrunde pe piata.

Notiunea de eterogenitate a marfurilor supuse vânzarii nu putea trece, insa, neobservata. Primul care a luat-o în considerare a fost economistul E. Chamberlin care, înca din anul 1925, a sesizat faptul ca acest caz nu apartine asa-zisei concurente perfecte, ci trebuie încadrat, din toate punctele de vedere, în ceea ce se numeste „concurenta imperfecta”.

Totusi, acest gen de concurenta cuprinde, la rândul sau, un evantai foarte larg de forme. Prezenta unui numar mare de producatori pe piata, a caror intrare nu este îngradita, înca, de nimeni, demonstreaza faptul ca ne aflam în fata unei forme intermediare de concurenta, care nu poate fi încadrata nici în concurenta perfect competitiva, nici în cea perfect monopolista. Pentru a desemna aceasta forma de piata care se situeaza între concurenta perfecta si monopolul propriu-zis, E. Chamberlin a utilizat în lucrarea sa „The Theory of monopolistic competition” (1933) conceptul de concurenta monopolista.

De ce monopolista? În definitiv, avem de-a face aici cu mai multi producatori, fiecare dintre ei oferindu-si produsele în vederea satisfacerii acelorasi trebuinte (deci sunt substituibile între ele) dar diferentiate prin cantitatea lor. Aceste diferente pot sa îmbrace diferite forme. Ele pot, de pilda, sa se refere la compozitia interna a produsului, la design, sau la unele servicii oferite de firma o data cu vânzarea acestuia cum ar fi termenele de garantie, asistenta tehnica, reparatii gratuite, anumite premii si stimulente, toate tinând de reputatia întreprinderii si de marca de fabricatie. Faptul ca fiecare produs poseda caracteristicile sale proprii face ca producatorul sa poata conta pe o clientela particulara care se formeaza cu timpul, nu neaparat în functie de pretul practicat de aceasta, ci mai degraba de particularitatile calitative ale produsului ce-l ofera pe piata. Sa ne gândim, de pilda, la diferentele ce pot sa apara în serviciile hoteliere, ale statiilor de benzina, ale restaurantelor, ale producatorilor diferitelor marfuri alimentare (pâine, înghetata, prajituri), în fine, la unele produse mecanice (îndeosebi cele electrocasnice). Drept urmare, fiecare firma va reusi cu timpul sa „cucereasca” un anumit segment de piata asupra caruia poate exercita o anumita influenta.

Datorita asemanarilor pe care aceasta forma de piata le prezinta cu monopolul l-a determinat pe E. Chamberlin sa o numeasca monopolista. Asadar, se poate spune ca, în cadrul concurentei monopoliste, în timp ce libertatea de intrare pe piata a altor producatori se pastreaza, la fel si alte câteva caracteristici proprii concurentei perfecte, dispare conditia privitoare la omogenitatea produselor. Or, acest lucru reprezinta o modificare de continut care ne determina sa apreciem ca ne aflam în fata unui gen de concurenta imperfecta .

Pentru un întreprinzator ce actioneaza pe o piata caracterizata printr-o concurenta monopolista, variabilele strategice de care se poate servi în scopul maximizarii profitului sau sunt cel putin doua: pretul si calitatea produsului (înteleasa în sensul pe care i l-am atribuit mai înainte). Sa ne referim mai întâi la pret.

Într-adevar, înainte de a-si pune în vânzare marfa producatorul poate sa afiseze un anumit pret, cu care cumparatorii vor fi sau nu de acord. Aceasta ramâne de vazut. Pâna atunci, însa, firma apare în postura de a fi „fauritoare de pret” (price-setter) si cu doar de simpla înregistratoare ale unui pret deja existent pe piata (price-taker), asa cum se întâmpla în cadrul concurentei perfecte, caruia trebuie sa i se alinieze fara prea multe comentarii.

Cu toate acestea, posibilitatea de fixare a pretului nu este nelimitata. De vreme ce pe piata pot patrunde oricând si alti producatori cu produse de acelasi gen, firma în cauza nu poate sa nu ia în calcul reactia concurentilor. De aici decurge faptul ca fiecare întreprindere aflata în concurenta monopolista cu alte firme, se gaseste în fata unei curbe de asteptare (Da în graficul nr.1), iar elasticitatea acesteia în raport cu pretul fixat va depinde de masura încrederii pe care o manifesta cumparatorii fata de marca fabricii preferate. Daca clientii vor manifesta un atasament foarte mare fata de produsele întreprinderii preferate, chiar daca aceasta va mari într-o oarecare masura pretul, putini se vor adresa altor firme, astfel încât, curba Da se va dovedi a fi destul de neelastica. Dimpotriva, daca o crestere a pretului va duce la micsorarea numarului cumparatorilor potentiali, firma va înregistra o curba efectiva a cererii (De) diferita de cea asteptata. La noul pret „p1” (mai mare) firma va reusi sa vânda o cantitate mai mica din produsul respectiv (q1). În cazul în care va dori sa vânda aceeasi cantitate ca si înainte va trebui sa reduca pretul de vânzare (q0 vânduta la pretul p0).

graficul nr.1

Tinând cont de acesta situatie si urmarind maximizarea profitului sau întreprinderea îsi va programe un asemenea nivel al productiei care sa corespunda, în primul rând, cererii la care se asteapta. Totodata, se stie ca volumul productiei optime se obtine în punctul în care costul marginal devine egal cu venitul marginal prognozat a fi obtinut. Acest volum este tocmai qa (a se vedea pe graficul nr.2) pe care întreprinderea se asteapta a-l vinde la pretul pa situat pe cuba cererii Da, pret cu care, de altfel, ea intra în negocieri cu principalii ei beneficiari.

În realitate, însa, toate celelalte firme procedeaza în acelasi mod, astfel încât, cererea efectiva poate sa difere de cea calculata initial. Daca nivelul pretului pa ramâne nemodificat, întreprinderea nu va putea vinde (asa cum se observa din graficul nr.2) decât cantitatea qe. Drept urmare, ea nu se va mai afla în echilibru, o buna parte din marfa produsa (egala cu diferenta dintre qa si qe) ramânând nevânduta. În consecinta, întreprinderile vor recurge fie la reducerea productiei, fie la negocierea pretului pâna când fiecare dintre ele va ajunge sa egalizeze volumul de marfa oferit cu cererea respectiva.