Formarea sistemului monetar național

1. Etapele ce au marcat evoluția sistemului monetar național

Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale și instituțiilor care organizează și reglementează circulația monetară dintr-o țară.

Odată cu apariția statului, acesta și-a asumat și roluri monetare, adică rolul de a crea monedă, de a defini unitatea monetară și de a stabili paritatea metalică.

Politica monetară a fiecărui stat impune existența unui sistem monetar unic.

Elementele unui sistem monetar sunt stabilite prin reglementările monetare ale fiecărui stat și apar din necesitatea de a rezolva probleme de genul: baza sistemului monetar, circulație monetară, creație monetară, cantitatea de bani în circulație, relațiile monetare internaționale, stabilitatea sistemului monetar.

In România, prin legea din 1867, se instituie primul sistem monetar național, caracterizat prin următoarele elemente:

- a fost un sistem bimetalist, în cadrul căruia moneda era definită în funcție de aur și argint, raportul de valoare dintre cele două metale fiind de 1/14,38;

- moneda națională, leul, era împărțită în 100 subdiviziuni, numite bani;

- pe teritoriul României erau acceptate, în circulație, monedele de aur și argint ale țărilor Uniunii Latine (Franța, Belgia, Italia, Grecia, Elveția), având atributele unei monede legale. Până la înființarea Băncii Naționale a României, în anul 1880, circulația monetară s-a definit prin circulația monedelor românești, din aramă și argint, a monedelor Uniunii Monetare Latine și a rublelor rusești din argint, după Războiul de Independență.

Moneda de hârtie s-a concretizat în bilete ipotecare emise de către statul român pentru acoperirea cheltuielilor generate de război. Aceste bilete ipotecare nu reprezentau bancnote propriu- zise, întrucât emisiunea lor era garantată cu valoarea bunurilor și proprietăților statului iar retragerea din circulație urma a se realiza prin contractarea unor împrumuturi interne.

Înființarea, în anul 1880, a BNR antrenează o serie de efecte favorabile funcționării sistemului monetar național. Conform rolului de instituție de emisiune, BNR a emis primele bancnote, pentru care s-a practicat acoperirea în aur și argint (în primii 5 ani de activitate, BNR a emis peste 100 milioane lei bancnote + 50 milioane lei în monede de argint).

Trecerea la monometalismul de aur (prin Legea din 1889) are drept efect trecerea leului la convertibilitatea deplină și nelimitată în aur. Leul este definit numai în aur: 1 leu = 0,3226 grame cu titlu 900%o.

În perioada primului război mondial, au fost emise bancnote pentru acoperirea cheltuielilor statului, garantate cu bonuri de tezaur, urmând ca la încheierea acestuia, România să se confrunte atât cu fenomene inflaționiste specifice și celorlalte țări, cât și cu probleme imediate după război.

Între 1918 - 1923 inflația s-a concretizat într-o creștere de aproape 8000 ori a indicelui general al prețurilor ca și în deteriorarea ratelor de schimb între leu și valutele internaționale (în 1924,1$ = 280) lei, fără a se înregistra valorile din țările vecine.

Ca rezultat al unificării din 1918, monedele ce aparțineau teritoriile istorice, precum rublele Romanov și coroanele austro-ungare trebuiau retrase din circulație, prin schimbarea propriu-zisă a acestora cu bancnote ale BNR. Pentru soluționarea problemei a fost propusă unificarea monetară aplicată cu începere din anul 1920, operațiune prin care au fost retrase din circulație monedele amintite, precum și "leii" emiși de către Germania în timpul ocupației și garantați cu un depozit fictiv (la o bancă din Berlin). În cadrul procesului de unificare s-a realizat o emisiune suplimentară de bancnote de 7,5 miliarde lei.

Un alt moment important în evoluția și funcționarea sistemului monetar național îl reprezintă încercarea de soluționare a inflației din anul 1925, măsura adoptată fiind aceea a revalorizării monedei naționale. Această încercare nu a condus la rezultatele scontate și nu a putut opri procesul de depreciere a leului.

Reforma monetară din anul 1929 și-a propus, ca scop, rezolvarea problemei inflației, prin stabilizarea monetară. În cadrul acestei reforme, conținutul în aur al leului era stabilit la 10 mg aur (de 32,26 ori mai puțin față de ultima definire din anul 1914), iar convertibilitatea bancnotei este limitată și operează potrivit sistemului etalon aur-devize.