Gestiunea Ciclului de Exploatare

INTRODUCERE

Intreprinderile evolueaza intr-un mediu financiar care le ofera instrumente si posibilitati de actiune specifice, dar le impun in acelasi timp si anumite constrangeri.Aceste oportunitati si constrangeri generate de mediul financiar permit, de altfel, definirea obiectivului gestiunii financiare.

Problematica gestiunii financiare si continutul sau tehnic sunt strans legate de contextul intern si mediul extern al intreprinderii.

Intreprinderea,ca entitate organizatorica, are un triplu caracter:tehnico-productiv, economic si social, este locul de defasurare a fenomenelor si a proceselor economice cu scopul de a produce bunuri sau a presta servicii solicitate de piata. Intreprindera este dotata cu un potential tehnico-productiv care individualizeaza profilul sau de activitate si un potential uman necesar derularii proceselor economice. Intreprinderea apare ca un complex de relatii de natura interna intre structurile organizatorice si functionale proprii si cele de natura externa, cum ar fi: furnizori, clienti, banci, desfasurate pentru atingerea obiectivului.

Lucrarea de fata isi propune sa prezinte fluxurile financiare ale intreprinderii concretizate in formarea si utilizarea capitalului intreprinderii in scopul maximizarii valorii intreprinderii si a rezultatelor finale ale acesteia.

Gestiunea ciclului de exploatare este cea mai importanta sectiune a gestiunii financiare a intreprinderii, deoarece presupune doua domenii complementare de activitate:

- Determinarea necesarului de active circulante (stocuri, creante, lichiditati), deci a nevoilor ciclice, temporare de capital;

- Determinarea modalitatii de finantare a necesarului de active circulante, respectiv atragerea surselor temporare pentru nevoile ciclului de exploatare

Prin gradul ridicat de repetabilitate al operatiilor legate de gestiunea activelor si pasivelor circulante, cat si prin importanta legata de succesul activitatii de exploatare, gestiunea echilibrului financiar pe termen scurt ocupa peste 50% din inteaga activitate de gestiune financiara a intreprinderii, iar rezultatele ei, evaluate in termeni de rentabilitate si risc, conditioneaza performantele intregii activitati.

Pentru proiectarea financiara a ciclului de exploatare conteaza, alaturi de determinarea necesarului de finantat si implicatiile economice ale imobilizarilor in active circulante sub forma costului formarii de stocuri in diferite faze ale procesului de productie. De aceea, economistul trebuie sa determine, pe de o parte stocurile optime de active circulante, iar pe de alta parte, sa aplice o politica

a fondului de rulment cat mai adecvata intereselor economice si financiare ale firmei.

Formarea de stocuri optime, mai ales in faza de aprovizionare, reprezinta o preocupare majora pentru serviciul financiar, dar si pentru managerul intreprinderii. Imobilizarea unei parti importante din capitalul de lucru in stocuri reprezinta o utilizare neeficienta a disponibilitatilor proprii sau imprumutate.

In cele mai multe cazuri, stocurile mari in aprovizionare sau desfacere reprezinta un veritabil tribut platit dezorganizarii din domeniul transporturilor, livrarilor sau al depozitarii de mijloace circulante. Acolo unde aceste aspecte negative sunt eliminate, imobilizarea in stocuri are un nivel foarte redus.

La formarea stocurilor contribuie in mod decisiv nivelul comenzii optime. Pentru determinarea sa este necesar sa luam in considerare elementele de cost ale formarii de stocuri si ale lansarii comenzii de aprovizionare. Aceste elemente stau la baza determinarii comenzii optime.